Un bătrân armean care a plecat din ţară în urmă cu 50 de ani pentru a se stabili în Argentina, m-a întrebat un singur lucru: "Ce mai face Ozon?" Din păcate, nu ştiam ce mai face cel care prin talentul său ieşit din comun se înscrisese în memoria celui de atât de multă vreme plecat ca unica personalitate importantă a României.

Ce mai face Ozon aveam să aflu doar cu câteva zile în urmă dintr-o emisiune de televiziune. Fachirul de altă dată este acum un om în vârstă care-şi deapănă greoi amintirile din teren. Printre ele, meditează amar la prezent. Şi mărturiseşte reporterului că-şi doreşte un singur lucru: "Să fie bine în ţară". Şi, cu ochii în lacrimi, adaugă după câteva clipe: "Chiar dacă binele ăsta eu n-o să-l mai prind ...".

Ce rară şi splendidă demonstraţie de altruism. Ozon, marele Ozon nu vrea nici o pensie mai mare - pentru că orice pensie e mică - nici invitaţii la tribuna oficială (unde n-ai loc de grangurii zilei, fără nici o legătură cu fotbalul), nici recunoştinţa publicului, pentru o viaţă dăruită sportului. Vrea bine pentru o ţară, pe care e în stare să o iubească uitând chiar de propriile nevoi, şi pentru cei care se vor putea bucura de el. Ozon vrea ceea ce atât de des uită tocmai cei îndrituiţi să o facă...