În România – şi probabil că doar în România – se întâmplă un fenomen aberant: o categorie profesională îşi arogă dreptul de a se... autojudeca! Şi de a-şi acorda câştig de cauză în orice speţă!

Este vorba despre magistraţi. Instituţia magistraturii a venit, din comunism, purtând o grea povară de obedienţă şi de oportunism. Mai mult, poate, decât ar fi fost nevoie. Atât procuratura cât şi instanţele judecătoreşti fuseseră transformate în instrumente de aplicare a „politicii partidului” unic. Acuzarea şi judecata trebuiau să corespundă unor anumite indicaţii şi să se înscrie în anumiţi parametrii – cei ai „necesităţii înţelese”, cum se definea pe atunci libertatea.

Justiţia a păşit în noua eră a democraţiei cu ereditatea a 50 de ani de reflexe dobândite. S-a dovedit că debarasarea de acestea este extrem de dificilă şi că drumul spre o adevărată justiţie democratică este presărat cu obstacole obiective, dar mai ales subiective. Dintr-o pârghie a unui sistem, justiţia a devenit un organism autonom, obligat să funcţioneze la parametrii de calitate – pe care nu-i atinsese niciodată. Sala de tribunal a început să semene, tot mai mult, cu un soi de anticameră a divinităţii, locul unde se hotărăşte destinul oamenilor, într-un mod încă marcat de arbitrar. Mult prea frecventele derapaje, determinate nu doar de încărcătura excesivă a instanţelor, dar şi de tentaţii şi slăbiciuni omeneşti, au afectat tot mai mai mult încrederea în instanţe până la nivelul la care mult prea mulţi sunt tentaţi să o asemuiască unei tarabe de piaţă. Argumentul cel mai vehiculat a fost acela că magistraţii sunt prost plătiţi şi că lipsurile fac să slăbească şi exigenţa şi conştiinţa. Corect pe fond, argumentul a deschis porţile ajustărilor în serie. Magistraţii au devenit purtătorii celor mai numeroase şi mai halucinante – uneori – sporuri. Asta i-a făcut să ceară mereu altele, considerându-se că plata mai bună va rezolva toate problemele, ceea ce este cu totul fals. Judecătorii au rămas la fel de încărcaţi, la fel de tracasaţi, doar că în condiţiile unor buzunare mai pline legal. Banii de la buget au curs aproape doar pe acest robinet, secând celelalte trasee. Când bugetul a început să scârţâie şi să nu mai facă faţă puhoiului de cereri, magistraţii au făcut ceea ce nimeni nu putea să facă: au dat statul în judecată! Şi – bineînţeles – au câştigat. Şi l-au obligat să-i plătească! Sistemul juridic a devenit un soi de stat în stat, cu legi şi reglementări proprii. În baza acestui procedeu ne putem aştepta ca magistraţii să instituie norme speciale de existenţă, punând principiul autonomiei pe baze exhaustive: de nimeni şi de nimic nu ne mai pasă!

Dacă aş fi mai prăpăstios, aş spune că se prefigurează o dictatură a justiţiei! Nu a legii, care ar fi cea mai de dorit. O dictatură care face din magistraţi mai egalii egalilor. Şi care ameninţă să ne dea peste cap procesul de omogenizare cu structurile europene, cu atât mai mult cu cât capitolul „justiţiei” rămâne, în ochii celor de la Bruxelles, cel mai deficitar şi butonul care ar putea declanşa proceduri irevocabile.