ÃŽn România – ºi probabil cã doar în România – se întâmplã un fenomen aberant: o categorie profesionalã îºi arogã dreptul de a se... autojudeca! ªi de a-ºi acorda câºtig de cauzã în orice speþã!
Este vorba despre magistraþi. Instituþia magistraturii a venit, din comunism, purtând o grea povarã de obedienþã ºi de oportunism. Mai mult, poate, decât ar fi fost nevoie. Atât procuratura cât ºi instanþele judecãtoreºti fuseserã transformate în instrumente de aplicare a „politicii partidului” unic. Acuzarea ºi judecata trebuiau sã corespundã unor anumite indicaþii ºi sã se înscrie în anumiþi parametrii – cei ai „necesitãþii înþelese”, cum se definea pe atunci libertatea.
Justiþia a pãºit în noua erã a democraþiei cu ereditatea a 50 de ani de reflexe dobândite. S-a dovedit cã debarasarea de acestea este extrem de dificilã ºi cã drumul spre o adevãratã justiþie democraticã este presãrat cu obstacole obiective, dar mai ales subiective. Dintr-o pârghie a unui sistem, justiþia a devenit un organism autonom, obligat sã funcþioneze la parametrii de calitate – pe care nu-i atinsese niciodatã. Sala de tribunal a început sã semene, tot mai mult, cu un soi de anticamerã a divinitãþii, locul unde se hotãrãºte destinul oamenilor, într-un mod încã marcat de arbitrar. Mult prea frecventele derapaje, determinate nu doar de încãrcãtura excesivã a instanþelor, dar ºi de tentaþii ºi slãbiciuni omeneºti, au afectat tot mai mai mult încrederea în instanþe pânã la nivelul la care mult prea mulþi sunt tentaþi sã o asemuiascã unei tarabe de piaþã. Argumentul cel mai vehiculat a fost acela cã magistraþii sunt prost plãtiþi ºi cã lipsurile fac sã slãbeascã ºi exigenþa ºi conºtiinþa. Corect pe fond, argumentul a deschis porþile ajustãrilor în serie. Magistraþii au devenit purtãtorii celor mai numeroase ºi mai halucinante – uneori – sporuri. Asta i-a fãcut sã cearã mereu altele, considerându-se cã plata mai bunã va rezolva toate problemele, ceea ce este cu totul fals. Judecãtorii au rãmas la fel de încãrcaþi, la fel de tracasaþi, doar cã în condiþiile unor buzunare mai pline legal. Banii de la buget au curs aproape doar pe acest robinet, secând celelalte trasee. Când bugetul a început sã scârþâie ºi sã nu mai facã faþã puhoiului de cereri, magistraþii au fãcut ceea ce nimeni nu putea sã facã: au dat statul în judecatã! ªi – bineînþeles – au câºtigat. ªi l-au obligat sã-i plãteascã! Sistemul juridic a devenit un soi de stat în stat, cu legi ºi reglementãri proprii. ÃŽn baza acestui procedeu ne putem aºtepta ca magistraþii sã instituie norme speciale de existenþã, punând principiul autonomiei pe baze exhaustive: de nimeni ºi de nimic nu ne mai pasã!
Dacã aº fi mai prãpãstios, aº spune cã se prefigureazã o dictaturã a justiþiei! Nu a legii, care ar fi cea mai de dorit. O dictaturã care face din magistraþi mai egalii egalilor. ªi care ameninþã sã ne dea peste cap procesul de omogenizare cu structurile europene, cu atât mai mult cu cât capitolul „justiþiei” rãmâne, în ochii celor de la Bruxelles, cel mai deficitar ºi butonul care ar putea declanºa proceduri irevocabile.
|
| Accesari:
3259
|
Adauga o opinie