22 Decembrie 1989, ora 4,14. Ce va aduce, oare, ziua de mâine? Sau de azi? Tot ce am vãzut în ultimele 15 ore, tot ce am auzit, tot ce am simþit aduce din ce în ce mai mult cu un coºmar. Dar coºmarul cel mai cumplit începe în momentul în care realizai cã este foarte posibil ca ziua de mâine sã fie ca oricare alta din cele trecute în ultimii vreo 20 de ani. Cu aceleaºi figuri, aceleaºi fraze, aceeaºi lume. Poate doar cu câteva explicaþii de o sfruntatã falsitate, ca multe altele, în plus...
Ce suntem? Cine suntem? Ce am devenit în aceastã ultimã sãptãmânã ce nu-ºi are termen de comparaþie? Ce a determinat aceastã bruscã, nebuneascã, ucigãtoare trecere de la orizontalitatea aparenþei târâitoare, parcã mulþumitã doar de faptul cã existã, la verticalitatea unei demnitãþi nu numai nebãnuite, dar parcã nici mãcar de conceput? Ce s-a întâmplat oare acolo, în sufletele acelei mâini de OAMENI care au înfruntat pânã la capãt, cu piepturile goale, dar cu inimile explodând de nebuna adiere a libertãþii, diviziile motorizate ale „celor mai iubiþi” cãlãi ai poporului român? S-au gândit ei, oare, la ce va fi dupã, dupã ce puterile îi vor fi lãsat, hainele ude le vor fi îngheþat, iar gloanþele se vor fi apropiat lacome de carnea lor? ÃŽnclin sã cred cã nu. Cã în acest prezent, entuziasmant în nebuneasca lipsã de ºansã a sa, nu mai era loc pentru un alt timp. Erau, poate, cei care au aplaudat ºi au aclamat fãrã convingere, ci doar cu indiferenþã ºi mai ales cu teamã, fiecare dintre actele inimaginabile ale acestui vãtaf schizofren, paranoic, de-a lungul acestor ani în care þara se prãbuºise în neantul lipsei de demnitate. ÃŽi vor fi usturat poate palmele, ca de o incurabilã râie moralã ºi au încercat, într-o disperare asumatã cu maximã seninãtate, purificarea acestui gest, a acestei enorme sfidãri. Sfidarea tancurilor, a aroganþei totalitare, a dispreþului nemãsurat al celor cocoþaþi cu obstinaþia marilor parveniþi, pe grumazul unei þãri obiºnuite sã îndure. Obiºnuitã însã sã-i îndrume pe alþii, nu pe ai sãi, sau mai bine zis, pe cei care au început purtând o mascã asemãnãtoare cu figurile lor. Masca a cãzut, însã, de mult, ºi nu a mai rãmas decât imaginea hâdã a vechilului purtând ca pe un sceptru gârbaciul cu care a stâlcit trupurile ºi sufletele celor somaþi sã-i închine eterne osanale.
Pânã în aceastã searã noþiunea de „eroism” mi-a sunat cam exterioarã ºi lipsitã de sens, dacã nu împopoþonatã cu reversul sãu, atunci când n-a mai putut fi dezlipitã de fruntea filozofului-cizmar. Abia în aceastã searã am înþeles ce înseamnã erosim total, sacrificiu de sine necondiþionat, în numele unei, poate, iluzorii speranþe.
EROII sunt ei, cei de la baricada din piaþa înecatã de fum ºi incendiatã de flãcãrile prin care venea, la o fatalã întâlnire, glonþul pornit din armele pe al cãror trãgaci apãsase, demult, degetul celui mai mare criminal din istoria acestei naþiuni.
Ce va aduce aceastã nouã zi, pânã la care, iatã, n-a mai rãmas decât vreo orã? Ce? Pentru cã cel care ne-a schilodit sufletele a reuºit performanþa de a nu ne mai lãsa nici aceastã ultimã redutã: speranþa...
Octavian Andronic
P.S. La ora 6 dimineaþa, pe postul naþional de radio, o voce ºugubeaþã ne ureazã „bunã dimineaþa”. Parcã nimic nu s-a întâmplat...
...Aceste rânduri puse pe hârtie în noaptea spre dimineaþa zilei de 22 Decembrie nu erau destinate tiparului – chiar pãrea absurdã o astfel de eventualitate. Erau, mai degrabã, expresia unei presiuni interioare – inspiratã de evenimentele uluitoare cãrora le fusesem martor.
ÃŽn aceeaºi dimineaþã, pe la ora 9.00, mi-am dat demisia de la ziarul pentru care lucrasem 20 de ani, înmânându-i unui redactor ºef uluit de îndrãzneala mea, carnetul de ziarist. Gest aproape dramatic, ce nu putea rãmâne fãrã urmãri. Le-am aºteptat pânã la prânz când, odatã cu decolarea lui Ceauºescu cu elicopterul, am înþeles cã istoria, poate, totuºi, sã capete un alt curs. Am revenit la redacþia din Brezoianu, unde colegii mei urmãreau, nevenindu-le sã creadã, evenimentele. ÃŽntr-un elan care peste timp îmi pare teatral, am întrebat: Ce aºteptãm? Trebuie sã facem ziarul! Ce ziar? - a întrebat cineva. Atunci, o voce – nu ºtiu a cui – a rostit cuvântul care fãcuse sã vibreze mulþimea adunatã în Piata Palatului: „Libertatea...”
Peste mai puþin de o orã (record tipografic!) prima atestare documentarã a Revoluþiei Române proclama ºi prima dintre libertãþile aduse de aceasta: „Libertatea” presei! Iar articolul meu a fost, atunci, singurul deja scris la momentul deciziei de a face un ziar pentru care nu exista nici o aprobare...
|
| Accesari:
3091
|
Adauga o opinie