Nu cred că există o formulă de împărţire administrativă a ţării perfectă, bună în sine. Există însă variante mai convenabile unor anumite grupări şi mai neconvenabile altora, în funcţie de raportul de forţe de la un moment dat.

După ce au venit la putere, comuniştii au înlocuit vechea împărţeală în judeţe (în linii mari, cam cele de astăzi, plus cele din teritoriile care nu ne mai aparţin) cu una de inspiraţie sovietică, în regiuni, subîmpărţite şi acestea în raioane, reuşind practic să dizolve dintr-un foc aparatul administrativ şi să controleze mai strict orice mişcare din societate. Atunci când a constatat că primii secretari ai unor asemenea entităţi capătă o putere prea mare – în special cei ai disputatei Regiuni Autonome Maghiare – Ceausescu a apăsat pe coarda naţionalistă şi a reînfiinţat judeţele in 1968, ca o formulă nu doar mai elastică ci şi mai eficientă din punctul de vedere al controlului centralizat.

Ce se întâmplă acum? Dintr-un punct de vedere – acela al necesităţii reducerii cheltuielilor pe care le face statul cu propria sa întreţinere - propunerea de reorganizare administrativ-teritorială a preşedintelui Băsescu pare să fie una judicioasă: mai puţine entităţi, mai puţine administraţii locale, mai puţini funcţionari şi – poate – o mai mare flexibilitate. Adversarii proiectului – recte Opoziţia social-liberală – sar ca arşi şi spun că în spatele intenţiei se află, ca deobicei, intenţii necurate, între care cea principală este perpetuarea la putere a reprezentanţilor PDL prin măiestrele lucrături în confecţionarea noii structuri. Şi unii şi alţii ştiu că aşa ceva au făcut chiar ei când s-au croit noile colegii uninominale din care au rezultat toate aiurelile din care s-a compus actualul parlament.

Eu sunt tentat să-i dau credit preşedintelui: nici dracul nu poate fi atât de negru şi nici domnia sa atât de viclean şi de rău intenţionat încât în spatele fiecărei iniţiative să stea exclusiv un interes partinic. Şi cred că o împărţire pe criteriul euroregiunilor ar fi mai bună decât altele, evitându-se şi dublurile sau suprapunerile pe care le-ar determina aplicarea unor formule diferite. Cred însă că şi unii şi alţii – putere şi opoziţie – au uitat un lucru fundamental: să-l întrebe pe beneficiar ce părere are. El, poporul care merge la vot, ce crede? Cum s-ar îmbunătăţi viaţa lui? În forma actuală sau într-una viitoare?

Abia după ce îi vor fi prezentate ceea ce cred forţele implicate în dispută că constituie avantaje şi dezavantaje, ar trebui să aibă loc şi operaţiunea decisivă: un referendum! Pentru că, uite, facem referendum pentru câţi parlamentari să alegem – lucru care, în linii mari, lasă poporul rece – şi nu facem într-o chestiune care îi va influenţa direct şi dur existenţa?