Prin nu ştiu care secol al Evului întunecat, istoria europeană a fost zguduită de războaiele ţărăneşti, supra- numite „Jacquerie" de către nobilimea franceză, pentru care fiecare truditor de pe moşie era un Jacques. Adică un fel de Ion al nostru, dacă nu un Gheorghe sau un Ilie.

Nu ştiu dacă ceea ce se întâmplă astăzi în viaţa noastră politică are vreun corespondent în medievalitatea surorii noastre întru latinitate. Cu siguranţă, însă, este o premieră în evoluţia demo- craţiei de după Revoluţie: războaiele interne de partid! (un precedent, relativ, l-ar putea constitui disputele din interiorul FSN-ului, care au dus la ruptura din primăvara lui '92 şi la apariţia FDSN-ului, ulterior PDSR). Mă refer aici la disputele din interiorul aceleiaşi formaţiuni, iar până în prezent PNŢCD nu a „moşit" alte progenituri, în afară de prematurul ANC al dlui Ciorbea. În plină criză socială, România este zguduită nu de atacurile Opoziţiei la adresa Puterii, ci de gherilele ţărăniste la adresa guvernului condus de un ţărănist. Cea mai acută formă este aceea a neînţelegerilor dintre premierul Vasile şi preşedintele FPS. Mai exact: preşedinţii FPS! Pentru că scenariul Vasile-Sârbu a avut un precedent Vasile-Dimitriu. Predecesorul dlui Sârbu a trebuit să renunţe nu numai la fotoliul cumulativ de ministru al privatizării, dar şi la cel de preşedinte al principalei instituţii a privatizării. Acelaşi lucru pare să se întâmple cu dl Sârbu, mai ales de când colţii buldogului Grecea s-au înfipt în cracul pantalonului său. Asta mă face să mă întreb dacă, dincolo de idiosincraziile de ordin personal, hiba Jacqueriei româneşti n-ar trebui căutată mai degrabă în anacronismul relaţiei Executiv-FPS. Sau în anacronismul FPS-ului însuşi...