Este cât se poate de simplu de constatat  pentru cine are răbdarea să facă recurs la documentele  campaniei electorale de acum patru ani că niciodată promisiunile politicienilor nu au umplut masa de Crăciun a românului. La scadenţa « schimbării » vedem că oamenii câştigă astăzi mai puţin decât câştigau în 96 (cand li se părea,de asemenea, că nu câştigă suficient), că salariul mediu pe economie este mai mic, în termeni reali, că principalele utilităţi ating preţuri fabuloase (mă refer la căldură, electricitate, gaze, telefon) şi că tot mai mulţi români o duc tot mai rău. Crăciunul finelui de mileniu este, din acest punct de vedere, un indicator care sper să rămână de referinţă. Bucuria sărbătorilor de sfârşit de an a fost mai mică sau mai amară pentru cei cărora politica ezitantă şi inconsecventă a celor trei guverne înghesuite în mandatul ultimilor patru ani nu le-a adus decât consecinţele unor restructurări buimace, ale unor reglementări fiscale nu doar contradictorii, ale unei inflaţii galopante şi ale unei tot mai vizibile lipse de perspectivă. Cei care-au promis în 1996 ce-au promis, au trecut în opoziţia parlamentară (sau neparlamentară) fără să mai dea seamă în faţa poporului şi fără a mai fi sancţionaţi altfel decât s-a întâmplat la urne. Devine, însă, un exerciţiu păgubitor pentru naţiune, să-ţi faci de cap timp de patru ani şi la urmă să ieşi senin din scenă cum s-a întâmplat de fiecare dată până acum. Ar fi nevoie, poate, de un instrument de măsura mai exact şi de modalităţi de tragere la răspundere mai concrete pentru ca politicienii să înceteze a-şi mai bate joc de cei pe seama cărora exercită puterea. Iată, noul guvern ne încarcă deja cu o promisiune majoră: peste patru ani vom avea o creştere economică de 6 la sută şi o infalţie sub 10 la sută! Şi dacă nu o să fie aşa? O să se scarpine dl. Năstase în creştet la fel ca dl Isărescu, şi o să spună cu regret că n-a fost să fie? Şi vom merge înainte, cu promisiuni în van şi cu răspunderi pe sponci.