Prin pateticul - și populistul - său apel la națiune, de a nu mai da șpagă funcționarilor statului, Traian Băsescu se înscrie cu brio în galeria urmașilor lui Don Quijotte. Călare pe slăbănoaga Rosinantă, care este o Românie strunită cam cum vor mușchii săi - adică ai călărețului-Băsescu este, însă, un Don Quijotte care își joacă rolul, păstrându-și luciditatea și capacitatea de a nu fi foarte convins că morile corupției vor ceda în urma asaltului său hotărât. Știe însă că acesta e jocul și își interpretează rolul pentru aplauze și nu pentru rezultate. Oricât de acută ar fi tema șpăgii - ca componentă a corupției - ceea ce face Traian Băsescu este un simplu exercițiu de retorică, fără nici un fel de urmări. Chiar sunt curios câți cetățeni se vor prezenta mâine în fața ghișeelor solicitându-și drepturile și avertizându-l pe cel din fața lor să nici nu se gândească că va primi ceva, iar dacă vor fi, câți vor obține hârtiile, autorizațiile sau serviciile pe care le-au solicitat. Problema șpăgii are rădăcini istorice și ea s-a instalat temeinic în mentalul colectiv. Șpaga este, ca să spun așa, 'TVA-ul' individului în relația sa cu instituțiile. El știe că trebuie să dea dar și că, la rândul său, va primi, dacă este plasat pe 'lanțul trofic' al beneficiilor ilicite. Nici măcar dublat de apelul de a nu se lua șpagă, demersul prezidențial nu are mai multe șanse, atâta timp cât instituțiile asupra cărora dl Băsescu are autoritatea care vine din funcția sa nu vor înlătura condițiile care fac posibilă apariția șpăgii. Or, piatra fundamentală o constituie condiționarea, explicită sau implicită, a obținerii unui drept, de o suprataxă neimpozabilă. Acest lucru se poate realiza lesne prin precizări regulamentare mai clare, care să nu lase loc interpretărilor sau inițiativelor. În loc să facă un apel îndoielnic la cetățean, președintele ar trebui să impună din partea factorilor responsabili o rapidă inventariere și evidențiere a cauzelor care generează șpaga, și să le elimine rapid. Totodată, cred că ar trebui să se facă o diferențiere - de data asta în spirit pur european - între șpagă și bacșiș - pourboire sau tip, în limbile de circulație - acesta din urmă constituind o recompensă benevolă pentru un serviciu de calitate, și asupra căreia statul nu are atribuții de reglementare, fiind o chestiune între părți sau persoane. Altfel, apelul băsescian poate să capete conotații umoristice: cum adică să nu dai 'șpagă' la frizer sau la chelner? |