În loc să marcheze un veritabil triumf, prin împlinirea celei mai arzătoare dorinţe - aceea de a semna acordul de aderare la UE - finalul mandatului preşedintelui Iliescu s-a transformat într-un adevărat coşmar politic. Motivul l-a constituit nefericita idee de a semna un decret de graţiere (gest, altfel, uzual, în asemenea circumstanţe) care-l includea, în primul rând pe inamicul public numărul 1, autorul mineriadelor, Miron Cozma. Deşi avea semne că acţiunea sa nu va trece neobservată, preşedintele a insistat într-o acţiune din capul locului riscantă. Nu cred că s-a aşteptat vreun minut ca reacţiile să fie atât de categorice şi de violente şi, mai ales, ca ele să fie folosite ca un argument politic împotriva formaţiunii şi aşa aflate în cumpănă, pe care urma să o preia în curând. Nu ştiu ce l-a animat pe preşedinte - mă îndoiesc însă că ar fi vorba de cine ştie ce complicităţi, vânturate de amatorii de scenarii. Cred mai degrabă că graţierea lui Cozma făcea parte dintr-un program de reconcilieri şi de rezolvări ale unor probleme complexe manifestate pe parcursul mandatelor sale. Preşedintele a vrut probabil să predea, odată cu mandatul, şi o carte albă a prezidenţiabilităţii proprii, care sa-l facă să-şi ocupe în istorie un loc pe care, de altfel, îl merită. Socoteala de la Cotroceni (influenţată, fără îndoială, de unii consilieri) nu s-a potrivit cu cea din târg. După mai puţin de o zi Iliescu s-a văzut nevoit să facă un gest pe cât de neobişnuit, pe atât de ineficient, pe fond: să dea înapoi. Cu toate consecinţele de rigoare - în special cele de ordin moral. Ceea ce ar fi recâştigat, chipurile, din partea politicienilor şi a presei, va pierde cu siguranţă din partea zonei profunde a societăţii, unde graţierea lui Cozma a fost departe de a reprezenta un şoc. Poate, chiar, din contră. Cert este că această eroare l-a pus pe preşedinte şi într-o poziţie delicată faţă de propriul său partid, care într-un gest fără precedent s-a delimitat de acţiunea sa. Mai mult, acesta a fost considerat momentul ieşirii la rampă a opoziţiei din interiorul partidului, cea îngrijorată de consecinţele revenirii acestuia la conducere, Mihai Tănăsescu şi D.I. Popescu grăbindu-se să dea comunicate de veştejire a celui căruia până de curând îi făceau temenele. Ba, într-un soi de ironie a soartei, raportul de forţe dintre cei doi lideri a părut să se inverseze, atunci când, la Bruxelles, Adrian Năstase s-a simţit dator să fie binevoitor faţă de şeful său căruia i-a dat asigurări că locul la partid îi este, în continuare, asigurat. Chiar dacă alţii cred altceva...După părerea mea, graţierea lui Cozma n-a afectat PSD-ul şi şansele de formare a guvernului, mai mult decât alegerile înseşi. A fost, însă, un prilej, o ocazie îndelung aşteptată şi primită cu bucurie de toţi cei care aveau de plătit, într-un fel sau altul, vreo poliţă preşedintelui.