... este o veritabilă prăpastie ideologică ce ameninţă să despartă două formaţiuni care şi-au unit temporar destinele pentru binele ţării. Una mai mică - PUR şi alta ma mare - PSD. Una care vrea nu doar declararea, dar şi controlul averilor demnitarilor. Alta care vrea doar declararea - cu clauze de confidenţialitate - a agoniselii din timpul mandatului. Din raţiuni de stabilitate politică - zic experţii partidului şi poate că, în felul lor, au dreptate. Nu am însă cum să nu fiu de acord cu prof. Voiculescu, cel pe care unii îl acuză de nostalgii ceauşiste, pentru că cere ca şi astăzi să acţioneze o lege care să-i ia 90 la sută din avere celui care nu reuşeşte să facă dovada că a agonisit-o în mod legal. Nu să-l bage la pârnaie. Nicidecum! Doar să-i ia Jeep-ul din ogradă şi să-l mute din vilă într-un apartament de 10 la sută! Pe vremea lui ceauşescu, legea avea o logică a ei, intenţiona să descurajeze tendinţele de înavuţire într-un sistem care nu oferea nici o posibilitate de acest gen. Câteva categorii sociale le mai pică câte ceva pe lângă leafă - medici, profesori meditatori, măcelari şi cârciumari - erau în vizorul organelor statului şi erau deposedate periodic de beneficii (exista şi un soi de cinism în a nu-i agita decât atunci când se considera că şi-au făcut plinul). Consecinţa acestei legi: 'plus produsul' se mânca şi se bea. Acumularea era zero. Cum ar arăta astăzi o astfel de lege? (Culmea este că nici măcar n-a fost abrogată). Într-o societate care permite îmbogăţirea prin muncă, acumularea n-ar mai fi descurajată. Ar fi, însă, descurajată sfidarea, opulenţa celor care au făcut averi peste noapte mergând alături sau pe sub bariera legii. Or, din categoria asta fac parte cam 90 la sută dintre bogătaşii de astăzi. Confiscarea bunurilor acestora ar fi, poate, mai eficientă decât întregul program de privatizare şi ar întoarce la buget multe dintre sumele care au fost obţinute prin jaf la drumul mare. Profesorul Voiculescu are dreptate să se întrebe de ce statul nu se gândeşte să ia înapoi ce i s-a furat pe faţă. Şi de ce Legea 18 n-ar putea constitui unul dintre motivele reformei - inclusiv a celei morale?