Printre primele măsuri luate de noul preşedinte al PSD figurează şi mutarea biroului prezidenţial din Kisseleff din dreapta scării de intrare – unde s-a aflat de pe vremea lui Iliescu – în stânga, la “bibliotecă”, lăsând celălalt birou la dispoziţia vicepreşedinţilor – “ca să nu mai stea pe scări”. Probabil că aceasta este una dintre amintirile cele mai dureroase ale noului lider, obligat să aştepte, pe vremea când era subordonat, în picioare, să fie primit şi ascultat de şef. Totodată, Ponta a interzis intrarea cu maşinile în curtea sediului, excepţie făcând doar preşedintele fondator, din raţiuni de vârstă. Asta îmi aminteşte de faptul că fiecare nou primar deschidea larg uşa principală la Primăria Capitalei, ca să intre, demn, poporul, doar că chestia asta ţinea doar vreo două-trei luni. Nu cred că va ţine mai mult nici la PSD.

Să-l lăsăm însă pe Ponta să reformeze în linişte partidul. Şi să ne întoarcem la Mircea Geoană. Teoretic, acesta n-ar mai avea ce căuta prin Kisseleff, ca să fie supus penitenţei de a parcurge pe jos, ca orice muritor, drumul de la poartă până în clădire. « Rolul său public important » va fi jucat aproape exclusiv la Senat. Pentru că partidul îi acordă această şansă – ca răspuns la apelul său patetic din discursul de alegere de la Congres.

A fost, poate, cel mai jenant discurs al său: acceptând aproape ideea că nu va câştiga, s-a concentrat pe solicitarea patetică a apărării fotoliului de preşedinte al Senatului, ca nu cumva acesta să intre pe mâinile duşmanului democrat.

Nu va intra, pentru că nimeni nu are acest interes, dacă nu îl poate lua tot PSD-ul. Aşa încât aceasta rămâne unica victorie a lui Mircea Geoana din şirul de eşecuri care i-au presărat parcursul politic la vârf în cei cinci ani de preşedinţie.

Nu ştiu cum s-ar fi descurcat altcineva, în contextul dat. Poate mai bine, poate mai rău. Cu toată lipsa lui de charismă şi de forţă, Geoană a înregistrat performanţa de a nu rupe măcar partidul. Acesta a rămas aproape intact şi, ca să fim drepţi, poate că altfel am fi analizat astăzi lucrurile dacă în Decembrie Geoană ar fi mers la Cotroceni. Dar n-a mers.

Cum, cu ce imagine va rămâne Geoană în istoria partidului său? În primul rând cu eticheta pe care i-a lipit-o de frunte fondatorul. Apoi cu incapacitatea de a reacţiona în faţa tentativelor de a fi ţinut captiv de cei cărora le datora ajungerea şi menţinerea in funcţie – unii lideri locali. Geoană a practicat politica “inelului” – a cercului din jurul său care primea beneficiul deciziilor sale şi care avea întotdeauna prioritate în faţa intereselor generale. El a reuşit, mai mult ca oricare alt preşedinte, să îndepărteze sau să antagonizeze personalităţi importante ale structurii. Dar, cel mai mare rău pe care l-a făcut Geoană PSD-ului este ducerea imaginii acestuia in derizoriu, în ridicol. De la “flacăra violet” până la alte bazaconii de acest fel, precum vrăjitoarele de la Congres, sunt pete de culoare ce vor putea fi cu greu şterse din memorie.

Dacă Geoană ar fi avut o intuiţie mai bună – şi sfătuitori mai inspiraţi – ar fi putut evita toată această pierdere de autoritate şi de credibilitate, dacă ar fi demisionat din funcţie după ratarea prezidenţialelor. Ar fi rămas măcar în posesia beneficiului de dubiu în care a pierdut, poate nemeritat.

După cinci ani de politică la vârf, de onoruri, influenţă şi beneficii nu doar de imagine, Mircea Geoană intră în decor... Ca simplu cetăţean, întâmplător preşedinte de Senat.