Ce se întâmplă prin vămi, în general, nu mai este un secret pentru nimeni. Cine şi-a mai închipuit că contrabanda se face ca-n filmele vechi, cu indivizi care se strecoară cu marfa-n spinare printre vigilenţii paznici ai frontierelor, vădeşte lipsă de informaţie , nu de realism. M-am întrebat şi eu, cu doza de naivitate de rigoare, cum se strecoară un TIR cu ţigări prin vamă, fără ca cei de acolo să-şi dea seama. Şi tot eu mi-am răspuns că n-ar fi nici o şansă. Pentru că la noi vama este o instituţie specializată în contrabandă. Totul se face ca la carte, organizarea este impecabilă, iar distribuirea beneficiilor cât se poate de echitabilă. Vameşii, de fapt, joacă doar „rolul” de paznici ai integrităţii economice a ţării. În fapt ei lucrează pentru un sistem, care se întinde de jos şi până foarte sus.

Dar toate astea sunt lucruri cunoscute. Şi, totuşi, nimeni nu s-a atins de această instituţie, vreme de 20 de ani. A trebuit să apară anunţul cu decalarea integrării în spaţiul Schengen pentru ca să se facă ceva. Să se umfle nişte lucrători vamali şi poliţişti de frontieră atât de obişnuiţi cu ceea ce făceau încât nu se mai fereau de nimeni. Pentru că tranzacţiile lor erau, practic, instituţionalizate.

Vămile României au creat de-a lungul acestor ani, o categorie aparte de funcţionari ai statului: oameni cu venituri mici şi vile mari. Sunt de notorietate, prin toate oraşele  de graniţă, „cartierele vameşilor”, unde din puţinii bani luaţi pe fluturaş s-au înălţat veritabile castele. Sunt, de asemenea, celebre, parcările vămilor, în care stau aliniate maşinile scumpe ale acestora. Fenomenul cel mai interesant rămâne, pentru mine cel puţin, faptul că această categorie a ajuns la faza de a nu se mai jena. Expunerea opulentă a proprietăţii nejustificate a devenit aproape o întrecere, o competiţie. În percepţia publică a căpătat o adevărată normalitate asocierea calităţii de vameş cu aceea de persoană super-înstărită. La bursa locului de muncă, un post de vameş a ajuns să valoreze cât greutatea omului, în cash. Nu mai vorbesc de ce investiţii se fac în obţinerea unui post de şef, iar un recent episod care vorbeşte despre o mită de câteva sute de mii de euro pentru un an de slujbă spune aproape totul.

În fine. Sub presiunea europeană, a început un soi de curăţenie. Se arestează vameşi pe capete, cei mai mulţi vor scăpa, pe vicii de procedură. Şi vor fi repuşi în funcţii, sau înlocuiţi de alţii, care vor face aceleaşi lucruri. Toate această acţiune – bună şi necesară – rămâne însă una pur cosmetică atâta timp cât nu se umblă la mecanismul de decizie – pentru că nimic nu mă va convinge că fenomenul este izolat şi acţionează doar la baza sistemului. Atâta timp cât şpaga din vamă va alimenta conturi de campanie, nimic nu va putea să înlăture fenomenul corupţiei şi să ofere partenerilor noştri europeni acel minim sentiment de siguranţă pe care-l reclamă delegarea acestui important rol de paznic al frontierelor externe ale Uniunii.