Vechile, ancestralele instincte de conservare funcþioneazã implacabil ºi într-o vreme în care libertatea cuvântului ºi a presei propulseazã spre conºtiinþa publicã o mulþime de bazaconii lipsite de semnificaþie ºi prea puþine adevãruri.
O ºtire din ultimele sãptãmâni din actualitatea internaþionalã la care ne racordãm strâns prin istorie ºi geografie, a trecut aproape neobservatã în presa româneascã cu tiraje, audienþe ºi pretenþii. A pãrut sã o sesizeze ºi a avut îndrãznealã sã o punã în valoare o publicaþie cu mai puþini cititori decât altele, dar cu incomparabil mai mult bun simþ ºi profesionalism. Ea a apãrut sub forma unei coperte care îl înfãþiºeazã pe premierul iugoslav Vojislav Kostunica, iar declaraþia care însoþeºte fotografia este urmãtoarea: „Þara noastrã nu poate fi membrã a unei Alianþe care, mai întãi a bombardat-o, apoi a trimis trupe în Kosovo (…) apoi a recunoscut independenþa proclamamtã unilateral a unui teritoriu care face parte din Serbia”. O spune un om care nu poate fi acuzat nici de naþionalism extremist ºi nici de nostalgii faþã de regimul lui Miloºevici, al cãrui adversar hotãrât a ºi fost. O spune însã un om pentru care demnitatea naþionalã este mai presus de orice calcul politicianist ºi pentru care niciun alt interes nu este mai mare decât de a putea sã-þi priveºti în faþã concetãþenii fãrã sã te ruºinezi de gesturile ºi afirmaþiile tale.
Episodul iugoslav de la finele secolului trecut rãmâne o patã ruºinoasã pe obrazul unei organizaþii care n-a încetat sã proclame respectul pentru demnitate ºi libertate. Ceea ce au comis însã marile puteri atunci - ºi mâna liberã pe care au dat-o organizaþiilor militare - este cea mai flagrantã abatere de la normele dreptului internaþional. A fos o abdicare care, forþând puþin lucrurile, poate fi comparatã, în oglindã, cu modul în care aceleaºi mari puteri au acceptat ºi asistat la ocuparea Cehoslovaciei în ajunul celui de-al doilea rãzboi mondial. Dar nu asta mi se pare important în chestiunea în cauzã. Ci modul în care premierul acestei þãri ºi, în general, clasa politicã, nu adoptã cunoscuta strategie de pe meleagurile noastre a „revoltei în genunchi” sau a „batistei pe þambal”. Nu poþi, fãrã ca istoria sã te plaseze în zona lipsei de demnitate, sã lingi bocancul care te-a izbit în faþã, plin de recunoºtinþã faþã de bunele intenþii din spatele gestului. Din pãcate pentru noi ºi pentru istoria noastrã comunã, la vremea respectivã ne-am fãcut pãrtaºii acestei nedreptãþi prin politicienii aflaþi atunci la putere, care au considerat bombardarea ºi agresarea unei þãri independente ca un „lucru necesar” - daca-mi aduc bine aminte. Iar dacã acum declaraþia lui Kostunica nu ºi-a gãsit ecoul în presa româneascã decât în sãptãmânalul „Balcanii ºi Europa”, acest lucru spune, din pãcate, multe despre curajul ºi demnitatea breslei gazetãreºti în general.
O singurã licãrire de speranþã: între gesturile ºi declaraþiile aiuritoare ale preºedintelui Bãsescu, pe teme internaþionale, ºi-a fãcut loc ºi una de bun simþ. El a afirmat (cu toate riscurile, din partea”licuricilor”) cã România nu va accepta secesiunea kosovarã. Gestul conteazã!