Din momentul în care cancelariile occidentale au asistat impasibile - şi interesate - la aprinderea fitiliului care avea să arunce, la începutul deceniului trecut, în aer întreaga construcţie iugoslavă, lucrurile au scăpat definitiv de sub control. Echilibrul general pe care vreme îndelungată l-a putut menţine doar personalitatea unui politician de talia lui Tito s-a rupt sub presiunea intereselor centrifuge din interiorul unui bloc extrem de divers şi cu niveluri de dezvoltare flagrant de diferite. Procesul de dezintegrare a început cu separarea celei mai performante republici - Slovenia - şi a dus la apariţia pe harta Europei a unor entitiăţi care nu au existat niciodată de sine însele. Bosnia-Herţegovina, o creaţie artificială cu profunde divergenţe etnice şi religioase a dat şi cele mai multe victime într-un război care spectatorilor li se părea fără rost, dar care avea rădăcini istorice. Odată cu acest episod s-a şi încetăţenit procesul de demonizare al 'sârbilor răi', în contradicţie cu 'bosniacii - croaţii - kossovarii cei buni'. Războiul, ca orice război, a fost însoţit de atrocităţi, răzbunări, nedreptăţi pe care părţile interesate au încercat să le contabilizeze. Necontabilizată a rămas doar enorma suferinţă a tuturor celor peste care războiul a trecut nemilos lăsând în urmă cadavre şi vieţi distruse. Ultimul şi cel mai halucinant episod al dramei iugoslave a fost atacarea ţării de către forţele militare ale NATO, caz unic în istorie, în care o alianţă se îndreaptă împotriva unei ţări cu care, practic, nu avea nimic de împărţit. Aveau însă grupările de interese, naţionale sau supranaţionale, pentru care abia în felul acesta fosta Iugoslavie devenea o piaţă ieftină şi lesne de manipulat. Destrămarea ţării la masa verde evocă, multora, tragedii pe care istoria le-a condamnat cu prisosinţă (vezi Polonia sau Cehoslovacia) însă este o regulă că nimeni nu învaţă nimic din lecţiile istoriei. Nu a învăţat nici comunitatea internaţională care a creat cu bunăştiinţă un bastion fundamentalist islamic în mijlocul Europei creştine şi care prin fiecare decizie a sa generează un nou precedent periculos. Ultimul dintre acestea îl reprezintă modul în care Muntenegru s-a separat de Serbia, considerat viabil de cancelariile europene pentru acest caz, dar nu şi pentru exerciţiul similar pe care-l reclamă, pe bună dreptate, Republica Srpska, din Bosnia-Herzegovina, şi validarea unui stat nou ai cărei lideri sunt recunoscuţi a face parte din elita traficului de armament, ţigări şi alcool din zonă. Independenţa Muntenegrului, teritoriu care n-a putut fi niciodată independent datorită resurselor sale limitate, se datorează mai degrabă lipsirii Serbiei de unul dintre ultimele sale avantaje - ieşirea la mare - decât respectării unor principii de autodeterminare obiective sau selective. Referendumul va rămâne un episod dintr-o piesă al cărei final este încă departe de a fi fost redactat.