Spunea, deunăzi, un confrate de breaslă, care tocmai şi-a dat demisia din postul pe care-l ocupa la un post de televiziune: 'M-am săturat să tot primesc telefoane în timpul emisiunilor prin care mi se cerea imperativ să 'o scot pe aia' de pe ecran!'  Nu e o noutate.  Astfel de lucruri se întâmplau şi în vremuri de mai tristă amintire, în care vizionarea programului televiziunii naţionale de către unul dintre cei doi telespectatori de elită se lăsa cu 'tăieri de capete' şi cu exiluri din viaţa publică a celor care apăruseră pe ecran şi displăcuseră asistenţei. Atunci erau doi.  Acum există o sumedenie de cenzori care decid, discreţionar, cine să apară şi cine nu, cine să iasă şi cine să rămână, după cum le dictează interesul sau toanele.  Sunt cei din ai căror bani funcţionează respectivele mijloace media.  Cei care angajează gazetari mai mult sau mai puţin celebri, mai mult sau mai puţin talentaţi, mai mult sau mai puţin dispuşi să accepte metode manageriale de tipul lui 'aşa vreau eu'. Evident că în aceste condiţii este o glumă bună să mai vorbeşti despre 'independenţa jurnalistică'.  O astfel de situaţie se mai poate întâlni doar pe la postul public, unde birocraţia şi cutumele nu fac posibile deciziile rapide şi capitale care se iau în media privată.  Independenţa jurnalistică de azi, ca şi cea de ieri, este un concept frumos, bun de pus în ramă, pe perete, dar complet nefuncţional într-o presă fără tradiţii democratice - ca să nu mai vorbim despre faptul că într-o ţară cu astfel de tradiţii, un premier de calibrul lui Berlusconi îl dă afară - indirect! - pe directorul unui cotidian prestigios care se delecta comentând acuzaţiile de corupţie care-i fuseseră aduse. La noi nu se întâmplă (încă) aşa ceva.  Există portiţe preliminare care reuşesc să lămurească astfel de probleme înainte ca ele să devină chestiuni fierbinţi şi prin care poate fi, foarte simplu şi uşor, scos din spatele ecranului cel care nu se conformează să scoată ceea ce e pe ecran.