M-am aşteptat ca, dintr-un moment în altul, din colţurile ochilor preşedintelui să izvorască lacrimile. Aceleaşi lacrimi pe care le-a vărsat la defecţiunea lui Stolojan şi care i-au asigurat rampa de lansare pentru preluarea ştafetei – în 2004. Preşedintele şi-a stăpânit lacrimile, dar nu şi-a putut ascunde amărăciunea faţă de ingratitudinea „românilor”, care au tratat atât de superficial o problemă de maxim interes: votul unimominal în două tururi.
Traian Băsescu are fibră de câştigător. Nu a pierdut niciodată până acum, de fiecare dată când s-a aflat în competiţie reuşind să reducă spectaculos decalajele şi să rupă panglica de sosire, la fotografie, graţie pieptului scos în faţă. Acest palmares l-a făcut să creadă că nu poate să piardă. Nimic. Ori, de mai bine de un an Băsescu pierde sistematic, fără să-şi dea seama. A pierdut în confruntările cu Tăriceanu, care a ajuns să declare (putea fi imaginat aşa ceva cu doar doi ani în urmă?) că nu-l interesează „bazaconiile lui Băsescu”. A pierdut în disputa cu politicienii care au reuşit să-l scoată o lună pe tuşă, precedentul referendum neputând fi calificat ca o victorie. A pierdut, acum, în faţa propriilor sale ambiţii. Făcând din acest vot uninominal o miză de „viaţă şi de moarte”, a fost nevoit să asiste la năruirea iluziei că în confruntarea cu clasa politică coruptă şi nereformată, are în „români” un aliat de nădejde. Ori „românii” pur şi simplu l-au abandonat acum, punându-l în situaţia delicată de a constata că încrederea în el a coborât până la un nivel critic. Ambiţia de a bate guvernul cu propriile sale arme, neavând însă atu-urile executive, l-a obligat să constate că eforturile sale de „conştientizare” au fost zadarnice. A înţeles până şi faptul că, chiar de ar mai fi avut vreo lună la dispoziţie, n-ar fi putut determina o mobilizare eficientă a votanţilor.
Vinovat de această înfrângere nu este nici Guvernul – care i-a pus constant piedici – şi nici „românii” – care l-ar fi abandonat. Vinovat este el însuşi, victimă a convingerii că pe orice pune el mâna, înfloreşte. A mizat eronat, în primul rând, pe agăţarea referendumului de alegerile europarlamentare. Şi pentru un novice în ale politicii, nu doar pentru consilierii săi, era limpede că europarlamentarele nu pot fi un vehicul, ba din contră. Interesul extrem de scăzut pentru acestea a tras în jos şi referendumul. Era greu de imaginat că oamenii vor ieşi din casă doar pentru referendum, boicotând europarlamentarele. S-a întâmplat exact invers. A doua eroare a constituit-o personalizarea acestei mize. Electoratul n-a mai văzut în votul uninominal un instrument de purificare politică, ci unul prin care Băsescu doreşte să-i dea la cap lui Tăriceanu. Refuzând să gireze o confruntare de orgolii, votanţii au sacrificat principiul. Uninominalul, devenit „uninominalul lui Băsescu” a îngropat, poate definitiv, această idee şi efectele pe care le-ar fi putut avea.
Invalidarea referendumului nu înseamnă doar o înfrângere temporară, cu efecte doar asupra ego-ului băsescian. Ea poate să însemne un început al sfîrşitului şansei acestuia. Popularitatea sa se află deja pe un tobogan – dovadă audienţele scăzute ale prezenţelor sale televizate sau puţinătatea „românilor” de la întrunirile electorale – şi nu este de exclus ca ea să antreneze şi importante procente de încredere. Chiar dacă dl Iliescu are dreptate când spne că „acum Băsescu nu poate fi bătut”, în cei aproape doi ani care ne despart de viitoarele prezidenţiale, invincibilitatea sa poate să devină amintirea unui mit.