Cred că premierul Tăriceanu a greşit profund atunci când a acceptat să recite acel text idiot pe care i l-au pus în braţe consilierii săi (pe care ar trebui să-i dea afară) şi care a alimentat copios băşcălia declanşată în presa de a doua zi. Dacă s-ar fi prezentat şi ar fi spus, pur şi simplu, 'regret, dar condiţiile prezente impun din partea mea renunţarea la demisia irevocabilă', cu siguranţă că ar fi fost judecat cu ceva mai multă înţelegere. Aşa însă, încercarea de a metamorfoza un act de laşitate (frica de demisie) în unul de curaj (nu-mi las poporul la greu!) a sunat, vorba lui Petre Roman, ca dracu'! Nu-l văd pe Tăriceanu ţinând cu dinţii de scaunul pe care-l ocupă şi care, oricum, prin temperatură pare să fie destul de inconfortabil (e vorba de temperatura relaţiei cu Traian Băsescu). Cred, mai degrabă că el a devenit prizonierul jocului în care s-a angajat, joc pe care-l joacă cu evident de puţină plăcere.
Dealtfel, el are toate datele unui anti-premier. Politician de salon, care a folosit doctrina pentru a-şi netezi drumul în relaţiile necesare afacerilor, el s-a trezit propulsat la vârful partidului şi, implicit, al guvernării, prin evoluţiile care au urmat defecţiunii lui Stolojan. Nu poate fi imaginată, în politica românească o mai mare nepotrivire, temperamentală, de formaţie şi de opţiuni curente, ca cea dintre cei doi protagonişti ai scenei politice - obligaţi de Alianţa victorioasă în culisele nominalizării să convieţuiască pe acelaşi palier politic. Oboseala şi lehamitea sunt tot mai vizibile pe faţa premierului, pe care crizele nu-l dinamizează, ca pe Băsescu, ci îl exasperează, făcându-l tot mai des să se întrebe de ce trebuie să bată coclaurii ţării în cizme de cauciuc, în loc să ruleze liniştit la volanul Porsche-ului propriu pe autostrăzile unei ţări mai puţin luate de apă.
Cu sau fără binecuvântarea oficială a lui Băsescu, Tăriceanu s-a întors la birou, însoţit de ploaia de pietre care vine din toate direcţiile, dar şi de oftatul de uşurare cvasi-general al partenerilor sau inamicilor politici. Cât despre popor, acesta rămâne la locul său. E drept, fără găini, porci, vaci sau case, dar cu o mare încredere în 'curajul' şi în 'spiritul de sacrificiu' al guvernanţilor săi care nu vor pregeta să construiască, pe râul dezastrelor, în jos, un pod al anticipatelor, mai trainic şi mai frumos.