Întâmplarea cu Airbusul 'Transilvania" al companiei TAROM, care era să cadă deasupra Parisului, a trezit o vie emoție în publicul românesc. Performanța pilotului Adrian Buga, de a redresa în ultimul moment uriașa mașinărie de zbor si de a salva o sută de vieți care au trecut prin purgatoriul celor 30 de secunde de cădere liberă (o eternitate), a fost rapid catalogată drept eroism și cerneala elogiilor a curs în valuri. Până în momentul în care au început să-și facă loc ghimpii îndoielilor: nu cumva situația la care s-a ajuns se datora aceluiași pilot? Nu cumva nepriceperea lui a pus în pericol toate acele vieți? Ba, unii au început chiar să dea drept sigur acest lucru și am sentimentul că, după această înălțare în slăvile eroismului, va urma, metodic, cufundarea în hăurile acuzelor. Să nu ne mirăm. Este un sindrom tipic, la noi la români, sindrom care a debutat atât de sugestiv cu Revoluția însăși. Nu la fel, oare, ne-am înălțat pe valurile entuziasmului, pentru a ne prăbuși apoi în hăurile îndoielii și ale acuzelor? Nu știu - și nici nu mai interesează acum - dacă Adrian Buga a greșit. Important este că pilotul a reușit să salveze tot ce părea definitiv pierdut, într-un dramatic ultim moment. Pentru această performanță el își merită o recunoștință pe care nu putem să Ie-o acordăm atâtor alți "piloți" ai unei tranziții duse, nu o dată, până în pragul catastrofei. |