În timp ce 'acţionarii minoritari' ai Coaliţiei - maghiarii şi conservatorii - par foarte mulţumiţi de activitatea miniştrilor lor, povara morală a remanierii cade pe umerii majoritarilor. Fiecare dintre aceştia au câte 1-2 miniştri care se mai pot numi aşa (democraţii - pe Blaga, iar liberalii pe Mona Muscă şi, parţial-color, pe Flutur) în rest cabinetul fiind umplut ori cu oameni nepotriviţi, ori cu veleitari, ori cu persoane bune în oricare alt loc decât în acesta. Este şi explicaţia sentimentului general de 'băltire' - cum bine a spus un confrate - netulburat decât de rarele pusee de autoritate ale unui premier aşezat într-un scaun neconfortabil.O remaniere este, fără îndoială, necesară. Au trecut deja lunile în care ne-am putut da seama ce hram poartă cam fiecare dintre titularii care au intrat atât de abrupt în pâine la finele anului trecut. Numai că ea este mai complicată ca oricând datorită faptului că cel care îndeplineşte funcţia de căpitan de echipă trebuie să ţină seama şi de indicaţiile preţioase ale antrenorului, dar şi de acelea ale 'şefilor de club' care dau jucători la această selecţionată. Tăriceanu poate, cel mult, să-şi schimbe propriii miniştri, cei liberali, cele mai mari probleme avându-le la Sănătate şi la Finanţe. La Sănătate, pentru că titularul Cinteză nu reuşeşte de fel să găsească leac pentru suferinţele cronice ale domeniului, iar la Finanţe pentru că ziaristul de acolo calcă sistematic în străchini şi îşi ridică în cap confraţii din partid prin lipsa sa de disciplină. Miniştrii democraţi - cei cu cele mai mari probleme - au un statut aparte: ei au fost propuşi sau avizaţi de preşedinte, peste capul lui Boc. Oricare eliberare se va răsfrânge negativ asupra prestigiului prezidenţial, care a mai avut de suferit din această cauză, chiar dacă Ene Dinga, de la Integrare, Atanasiu, de la Armată, Sulfina Barbu, de la Mediu sau Dobre de la Transporturi par a fi fost buni cel mult ca şefi de serviciu pe la vreo primărie decât ca miniştri. Este limpede deci, că ceva trebuie făcut, dar nimeni nu pare să ştie cum. Şi atunci va rezulta cea mai păguboasă dintre soluţii: statu-quo. Vom defila mai departe, spre salvgardare, cu aceeaşi oameni. Pentru că echipa pare atât de închegată în ineficienţa şi în lipsa ei de personalitate încât ar fi aproape păcat să fie schimbată.