Caricaturile antitotalitare ale lui Eugen Mihăescu, publicate în marea presă americană au constituit un veritabil coşmar pentru Ceauşescu şi propagandiştii săi. Ilustrul grafician nu s-a rezumat însă la campania artistică: a scris articole în presă, a solicitat audienţe la administraţia de la Washington, a participat la mitingurile din faţa misiunii de la New York. După Revoluţie, nu a făcut parte dintre cei care s-au grăbit să vină şi să ceară răsplata "jertfei patriotice".Am avut privilegiul de a-i publica primele caricaturi în presa din ţară, după ce a părăsit-o, prin anii '70, din motive care ţin de structura sa intimă de protestatar.Pentru că acest refuz al conformismului, al lucrurilor în general acceptate, fără prea mult efort intelectual, constituie dominanta stilului lui Eugen Mihăescu. Nu contra curentului - ci contra minimei rezistenţe, mai degrabă. Asta l-a făcut, de pildă, ca în plină contestaţie a lui Ion Iliescu, de către o disporă americană frustrată şi dezorientată, el să i se alăture acestuia, fără a avea vreun beneficiu de pe urma acestui lucru, în afară de "ţintuirea" sa la zid de către cei alături de care scandase "Jos Ceauşescu" - în condiţii incomparabil mai vitrege decât cele în care s-a folosit sloganul "Jos Iliescu". Singurul lucru pe care l-ar fi dorit - şi l-ar fi acceptat - pentru sine, anume postul de ambasador la UNESCO - locul în care dl Hăulică înţepenise parcă pe viaţă - i-a fost refuzat pe ultimii metri ai guvernării din '96.Nu i-a fost acordat din motive... umanitare - titlul era necesar altcuiva. L-a consiliat pe candidatul Iliescu şi în '96 şi în 2000 pe probleme de imagine - zonă în care nu i se putea reproşa ceva - fără a obţine altceva decât aversiunea celorlalţi membri ai "camarilei" care îşi vedeau poziţiile ameninţate. Tot din spirit de frondă a făcut campanie, în timpul războiului din Iugoslavia, contra ţării sale de adopţie.În 2001 a poposit câteva luni la Cotroceni, într-o calitate greu de definit în care şi-a bulversat noii colegi prin stilul său nonconformist. Au răsuflat uşuraţi toţi (inclusiv cred, preşedintele) când Hăulică a putut fi, în sfârşit urnit, şi când Mihăescu a luat din nou drumul unui exil poleit. La Paris, nu i-a trebuit prea mult ca să intre în conflict cu ambasadorul Gherman...Ultimul său gest mi se pare aproape firesc pe această linie vocaţională: în fond, radicalismul lui Vadim îi vine ca o mănuşă artistului.Întrebarea este: pentru cât timp? Cât va rezista eternul "refuznik"* să asculte comenzile unui lider la fel de imprevizibil ca şi el?! Răspunsul îl vom afla cu siguranţă, poate mai repede decât ne închipuim. Până atunci, Eugen Mihăescu, ambasador sau nu, este o piesă de rezistenţă în artileria electorală a PRM. * Sens ul original al termenului - acela de persoană căreia i se refuza paşaportul - s-a pierdut în negura noilor realităţi.