Peste vreo zece zile ţărăniştii îşi vor face ordine în Ogradă. Această ediţie a Delegaţiei Permanente vine după cea mai gravă criză cu care s-a confruntat, în cei zece ani de existenţă, partidul lui Corneliu Coposu. Atâta timp cât Ctitorul a fost în viaţă, a dirijat cu mână de fier evoluţiile nespectaculoase, produse pe fondul lipsei de miză a fazei de Opoziţie. Autoritatea răposatului n-a fost niciodată pusă la îndoială, nu pentru că valorosul politician ar fi fost infailibil, ci pentru că personalitatea sa domina net liota de membri a căror modestie era de notorietate. A fost, probabil, şi unul dintre motivele pentru care PNŢCD a rezistat epidemicelor ruperi de „aripi” care au ciuntit din aliatul şi rivalul său, PNL. Situaţia s-a schimbat radical o dată cu succesiunea şi cu succesul. Dispariţia lui Coposu n-a determinat clasica luptă pentru putere, pe motiv că veleitarii nu se simţeau pregătiţi. În aşteptarea unor confruntări ulterioare, pentru toată lumea soluţia Diaconescu părea a fi cea mai convenabilă. Fără abilităţi, incolor, modest, acesta părea a fi instrumentul ideal pentru cei care urmau să ridice pretenţii. Succesul de la alegerile din 1996, determinat într-o serioasă măsură de votul negativ al electoratului la adresa celor care guvernaseră ţara până atunci, a declanşat şi criza. Unul după altul, ţărăniştii de marcă sau de conjunctură au intrat în colimatorul „majorităţii tăcute", fiind extirpaţi sau cuminţiţi.

Ticu Dumitrescu, George Pruteau, Şerban Săndulescu, Victor Ciorbea şi - cu voia dumneavoastră, nu ultimul pe listă - Radu Vasile, au părăsit un partid încăput, tot mai evident, pe mâinile fundamentaliştilor, nedispuşi să se angajeze pe calea unor reforme care le-ar fi putut răpi din privilegiile obţinute pe seama statu-quo-ului post-Coposu.

Delegaţia Permanentă ce urmează nu va face decât să confirme această tendinţă sub pălăria căreia gloriosul partid îşi va urma neabătutul drum istoric: acela de a ajunge la guvernare o dată la 50 de ani.