Un copil mâncat de un porc; un altul, lovit cu toporul în cap, de un tată scăpat de la balamuc; un sugar învineţit în bătaie şi cu picioarele rupte, de un tată pe care-1 deranja cu plânsul său...

Imaginile, terifiante, se succed pe ecranul televizorului, în toate cele vreo cinci sau şase buletine de ştiri ale feluritelor canale, apoi se reiau în jurnalele de noapte. Inima-ţi îngheaţă în faţa acestui şocant spectacol al cruzimii şi al neomeniei. Ne privim într-o oglinda strâmbă şi ceea ce vedem nu ne place. Dar de ce ne-ar plăcea?

Unul din sloganurile ultimilor zece ani se referă la „imaginea României" peste hotare. Nu o dată ne-am revoltat împotriva senzaţionalismului mass- media internaţionale, care reţine, cu regularitate, aspecte-şoc desprinse din realitatea românească: aurolaci, copii bolnavi de SIDA, mineri în incursiuni pacificatoare, ţigani români luând cu asalt graniţele Vestului, bandiţi români terorizând seifurile nemţeşti, imigranţi clandestini în conteinerele vaselor transoceanice şi aşa mai departe.

Ne-am revoltat pentru că simţeam că nu aceste lucruri ne caracterizează, că altele sunt faptele sau valorile pe care suntem în stare să le realizăm şi să le impunem. De la o vreme, însă, am impresia că noi înşine ajungem la concluzia implacabilă că, la noi, nimic nu mai merge şi nimic bun nu se mai întâmplă. S-a instaurat, în mass-media, o viziune apocaliptică asupra traiului de fiecare zi, ştirile alarmante şi prevestirea catastrofelor devenind un fel de întrecere socialistă. Între acestea, cruzimile şi ororile vieţii cotidiene tind să devină numitorul comun a ceea ce ajunsesem să considerăm jignitor pentru noi şi pentru imaginea noastră.