În urmă cu zece ani, intenția regelui Mihai de a reveni în țară pentru a participa la sărbătorirea zilei de 1 decembrie, stârnea panică atât printre guvernanți, cât și în rândurile Opoziției declarat monarhiste. Tuturor le erau proaspete în minte cele două reveniri cu peripeții și cu puternic impact negativ internațional. Între fostul suveran, parte a istoriei naționale, și țara sa, eliberată de comunism când nimeni nu mai credea posibil un astfel de lucru, se căsca deja un soi de prăpastie morală, determinată în special de lipsa de încredere și de înțelegere a părților. Criza regală, care avea să marcheze partidele de guvernământ de până în 1996, părea să aibă o șansă de rezolvare odată cu schimbarea "regimului". N-a fost să fie. Dezbinată ea însăși, coaliția de la guvernare dintre 1997-2000 n-a avut nici chef și nici timp pentru a face reparația istorică pe care o promisese electoratului. Ba, mai mult, noile autorități au părut chiar deranjate de ideea că vor trebui să împartă în vreun fel, succesul electoral cu rezidentul de la Versoix. Cert este că, în afară de câteva întâlniri protocolare cu noul președinte, regele Mihai n-a avut parte de ceea ce și-a închipuit că ar fi urmat să se petreacă. Într-un soi de ironie a sorții, trecerea în normalitate a "dosarului regal" avea să se producă după 2000, odată cu revenirea la putere a celor care-l goniseră de două ori pe rege din țară. Neașteptata inițiativă a președintelui Iliescu și formalitățile de restituire a unor posesiuni, operate de Guvernul Năstase au făcut ca, odată cu noul mileniu, țara să-și regăsească propria istorie și bunul simț. A fost, în primul rând, meritul președintelui, care a știut să-și înfrângă unele porniri doctrinare și să privească cu realism politic o relație care altfel părea a fi contra naturii. Indiferent dacă reconcilierea a fost una de fond sau de fațadă, consecvența abordării acestei teme - concretizată prin participarea președintelui la recenta sărbătorire de la Palatul Eliabeta, de Sf. Mihail și Gavril - dovedește că atunci când rațiunea prevalează în fața emoționalității, bunul simț public nu are decât de câștigat. |