Din tot ce ar fi putut să intereseze opinia publică, după consumarea lucrărilor Conferinţei Naţionale a PDSR, reporterul televiziunii a optat pentru o chestiune care începe să devină stereotipă: ce veţi face dacă acesta e considerat al treilea mandat?

Cu răbdarea-i devenită proverbială, fostul şi - cine ştie? - viitorul preşedinte a explicat încă o dată cum devine cu decizia Curţii Constituţionale. Întrebarea reporterului avea însă un „ce" al ei, care vine din păguboasa experienţă a acestui buimac deceniu: cea care a dat verdicul era Curtea Constituţională din '96. Acum avem alta. Adică alţii.

În mod normal, pe lege şi Constituţie, Curtea Constituţională din '96 şi din '99 sau 2000 ar trebui să fie aceeaşi, indiferent câţi dintre judecătorii săi au fost schimbaţi. Atâta timp cât democraţia română va funcţiona cu două măsuri, ea nu va fi democraţie. Va fi un simulacru. Ca şi actul de justiţie. Dl Iliescu îmi pare însă optimist. Sub impulsul rezultatelor din sondaje, domnia sa pare a-şi fi regăsit tonusul. Autoritatea sa în partid nu este pusă în discuţie, cu toate speculaţiile care s-au făcut auzite. De aici, candidatura sa - cea de-a treia anunţată, după Petre Roman şi Teodor Meleşcanu - vine firesc! În partidul pe care-1 conduce efectiv doar de după pierderea alegerilor, nu pare să aibă contracandidat. Acest lucru are o parte bună şi una rea.

Partea bună este că - doar cu excepţia numită APR - unitatea formaţiunii a fost menţinută, chiar în condiţiile delicate ale opoziţiei. Partea rea este că un accident - constituţional sau nu - ar prinde formaţiunea pe picior greşit şi n-ar face decât să-1 arunce în lupta directă pentru preşedinţie pe „disidentul Meleşcanu".

Până. una-alta, Iliescu a fost reales. Deocamdată, la preşedinţia partidului.