Pare sã nu mai fi rãmas nimic din bucuria cu care, copii fiind, aºteptam primii fulgi de zãpadã. Poezia focului din cãmin ºi a tihnei binemeritate în faþa iernii pe uliþã au pãlit în faþa terorii exercitate de perfidul agent termic care se insinueazã, cu rãcealã, în calorifele noastre. Calvarul frigului din case ºi din inimi a început prin anii '80, sub presiunea ambiþiei autotitãþilor comuniste de a plãti o datorie externã uriaºã, cu preþul sacrificãrii nu doar a confortului propriului popor. Am fost, atunci, îndemnaþi pãrinteºte, sã punem pe noi o hainã în plus ºi sã rãbdãm în contul fericirii pe care ne-o va aduce ieºirea din ghearele creditorilor internaþionali. N-am mai apucat aceastã fericire, cum n-au apucat-o nici vizionarii sãi promotori. Am apucat însã sã dorim (ºi sã reuºim!) sã ne îndatorãm într-atât încât sã devenim din nou interesanþi pentru finanþele mondiale. În aceastã perspectivã, factura energeticã s-a dovedit a fi factorul determinant în construcþia edificiului datoriei externe. Cu atât mai mult cu cât traiul - ºi guvernarea - de azi pe mâine au fãcut ca, aproape sistematic achiziþiile de combustibil necesar încãlzirii pe timp de iarnã sã se facã în ultima clipã, la preþuri corespunzãtoare. Rezultatele la care am ajuns - pe primul loc situându-se imposibilitatea obiectivã a unei importante categorii de oameni cu venituri reduse de a face faþã cheltuielilor de întreþinere pe timp de iarnã, factura pentru cãldurã depãºind sistematic venitul minim pe economie - sunt binecunoscute prin ciclicitate. În aceste condiþii, guvernele post-decembriste au încercat diverse soluþii - de la stingerea (pãguboasã ca procedeu) a datoriilor pânã la finanþarea unui anumit procent - paleative care, evident, nu rezolvã o problemã de fond: aceea a necesarului echilibru dintre veniturile ºi cheltuielile minimale ale populaþiei. Restul este prozã. Precum schiþa despre o nouã iarnã prin care ne dorim din nou sã rãzbim spre o izbãvitoare primãvarã.