L-au călcat hoţii pe dl Patapievici, cunoscutul scriitor şi membru al CNSAS. Şi cum dl Patapievici nu este un om obişnuit, nici hoţii săi nu pot fi nişte fitecine- aşa, cel puţin, gândesc cei care scriu despre acest subiect. Si care doresc ca dintr-unul banal sa faca unul excepţional. Evident, dl Patapievici nu are nici o vină că se întâmplă aşa ceva. Domnia sa este cel mult beneficiarul unei psihoze care creează o vastă literatură de gen. Şi anume că totul trebuie să aibă o semnificaţie, şi dacă se poate una cât mai percutantă. Aşa încât, ca să revenim la subiectul iniţial, hoţii care au spart apartamentul din Moşilor, în absenţa proprietarului, n-au putut sustrage doar bunuri banale: bani, bijuterii, alte valori. Nu. Ei au sustras, (sau au căutat) manuscrise, documente, însemnări. O pradă cu valoare intelectuală şi - de ce nu?- politică! Mâna lungă a instituţiilor represive ale statului s-a insinuat, odată în plus, în peisaj, sub masca tâlhăriei ordinare. Domnilor, nu ţine! Nu veţi putea păcăli vigilenţa unei societăţi civile în criză de subiecte şi valori. Aşa cum Patapievici nu poate fi jefuit de nişte tâlhari oarecare, nici Stelian Tănase nu poate fi ascultat, telefonic, de nişte simpli amatori de voyeurism sonor. Ca să nu mai vorbim de despre dl. Valentin Ionescu, despre care nu se pot lua relaţii de rutină, ci doar informaţii menite să-l împiedice să-şi arate din nou valoarea. Ce vreau să spun : nu neg- avem suficiente cazuri- existenţa unor tentative de a resuscita metode de poliţie politică. Dispersarea zonelor de interes şi de putere face, însă, ca acestea să nu mai fie monopolul unei singure instituţii. S-a democratizat până şi culegerea de informaţii, mai mult sau mai puţin clasificate, şi demersurile pot porni de unde nici măcar nu te aştepţi. Aşta, pe de o parte. Pe de alta, este tot mai evident faptul că personaje în criză de popularitate şi de atenţie publică, sunt tot mai interesate să dea astfel de turnuri păţaniilor lor cotidiene. Să le dea- cu ajutor mai mult sau mai puţin dezinteresat- semnificaţii care să-i propulseze în primul plan al atenţiei. De aici însă, până la a semnifica totul ca o consecinţă a luptei dintre bine şi rău, dintre statul democratic şi cetăţeanul angelic, este un drum pe care îl parcurgem, cred, cu prea multă uşurinţă şi într-un mod mult prea simplist. Dacă presa nu se mai ocupă de tine,nu exişti. Iar ca să exişti. trebuie să-ţi fure niscai documente compromiţătoare. Pentru alţii, bineînţeles