Ziua de 16 ianuarie 2006 va rămâne ca una de referinţă nu doar în istoria Partidului Social-Democrat, ci şi în aceea a politicii care se face în România. Autosuspendarea - faţă cu presiunea evenimentelor - a doi dintre pilonii esenţiali ai structurii de rezistenţă a unui partid serios zgâlţâit de seismele din ultima perioadă, în special cel de după pierderea alegerilor - poate fi considerată criza majoră pe care acesta a parcurs-o de la înfiinţarea sa. O criză care poate împinge partidul în două direcţii: spre o disoluţie marcată, generată de criza de autoritate şi de redeschiderea competiţiei pentru putere, sau spre o reconstrucţie internă, dacă cei care-i hotărăsc destinul vor avea capacitatea să înţeagă că momentul nu trebuie ratat. Şi pentru Adrian Năstase şi pentru Dan Ioan Popescu acesta înseamnă sfârşitul carierei lor politice la vârf. Ei vor ră mâne, probabil, în funcţiune şi după definitivarea cercetărilor referitoare la averile lor, cercetări care, la noi, se finalizează tradiţional în coadă de peşte, dar nu vor mai reuşi niciodată să influenţeze oamenii şi doctrina aşa cum au făcut-o până acum. Amândoi, potrivit poziţiei lor, au deţinut o putere aproape absolută, manevrând partidul în sensul propriilor lor opinii şi interese. Semnalul deteriorării acestei poziţii a fost dat de alegerile locale din 2004, când ambii au făcut pasul înapoi. Năstase a cochetat cu ideea demisiei, revenind apoi în forţă şi producând un adevărat puci prin dizolvarea structurii colective de conducere şi înlocuirea ei cu alta de compromis, formată din fidelii săi. Pentru Dan Ioan Popescu alegerile locale au fost însă semnalul reluării hăţurilor celei mai puternice organizaţii şi de a specula în folos propriu eşecul viitorului preşedinte al partidului. Pierderea - prin jocul iscusit făcut de Băsescu - a partidei legislative şi intr area în opoziţie i-a plasat pe amândoi în categoria ţapilor ispăşitori. I-au repus pe poziţii temerile aparatului legate de posibilitatea revenirii în fruntea partidului a lui Ion Iliescu. Cel care nu ar fi putut evita măsurile dure de înlăturare din prima linie a persoanelor supra-expuse. Aparatul şi-a concentrat forţele, reacţionând împotriva inamicului comun şi realizând un transfer de putere de faţadă, Mircea Geoană fiind considerat, de toate părţile implicate, ca manevrabil în direcţia dorită. Reformarea partidului a intrat într-un serios impas, ea nefiind posibilă cu aceiaşi oameni, aproape în aceleaşi poziţii. Pentru că atât Năstase, cât şi DIP şi-au păstrat influenţa în structurile create chiar de ei şi compuse din persoane fidele. Fidelitatea la români şi, mai ales, în politică este o chestiune conjuncturală. Ea e posibilă doar atâta timp cât obiectul acestei atitudini are ce să ofere în schimb. Aflaţi la strâmtoare, politic şi juridic, cei doi autosuspendaţi nu vor mai avea mare lucru de oferit şi momentul retragerii lor coincide cu declanşarea unei noi competiţii pentru ocuparea poziţiilor de forţă. Practic, bătălia se va da între gruparea care insistă în a-l propulsa pe Mircea Geoană spre pupitrul deciziilor renegociate şi cea care, acuzând eroarea de la congres, va reclama revenirea fondatorului partidului, singurul care mai poate garanta o percepţie de tip social-democrat pentru o majoritate electorală care nu se regăseşte în alte platforme. Practic, vom asista la o competiţie între fostul şi actualul preşedinte şi la o încercare aproape disperată de a obloji rănile de imagine provocate de defecţiunea celor doi lideri autosuspendaţi. O bătălie între două facţiuni reformiste de faţadă. Pentru că una de fond ar implica resurse pe care partidul nu le are. Şi oameni...