Așa exclamau cardinalii după lungile conclavuri (unele puteau dura ani de zile) în care se hotăra cine va păstori în continuare turma credincioșilor creștini.
La noi, conclavul Curții Constituționale a durat mai puțin – doar cât s-au numărat voturile nule – și iată că de luni avem un nou președinte. De fapt cel vechi, dar într-un nou „ambalaj”, ca să-i spunem așa.
Victoria lui Traian Băsescu n-a fost una așteptată. Ba, aș zice, că după cum ne-a învățat algoritmul electoral al ultimilor 13 ani, era de așteptat o alternanță la putere – pentru că din 1996 cei care au organizat alegerile le-au pierdut cu regularitate. A fost, însă, cea mai strânsă competiție de până acum și s-ar fi putut foarte bine ca balanța să se încline, în aceleași condiții, în favoarea lui Geoană. Candidatul social-democrat are însă satisfacția platonică de a fi câștigat alegerile...în țară – unde se zice că ar fi obținut mai multe voturi, dar nu suficiente. A sperat că va mai recupera ceva din cele nule, dar nici acolo n-a avut șansă...
Deci, Traian Băsescu va scrie, teoretic cel puțin, un capitol important, de zece ani, al istoriei României post-totalitare. Cel de-al doilea mandat al său începe sub auspiciile memorabile a două decenii de libertate și democrație – chiar dacă cele două categorii nu au fost foarte profitabile pentru România. După cinci ani de zbucium intern, în căutarea unei soluții niciodată găsite, România lui Băsescu încearcă un nou început. Fi-va acesta mai bun pentru românii care au mers la vot?
E greu de spus. Cu siguranță că Traian Băsescu – veritabil „animal politic”, din specia „Ion Iliescu” – va încerca să nu repete sumedenia de greșeli pe care le-a făcut până acum. De regulă, însă, după 50 de ani, oamenii se schimbă greu (Iliescu însă a demonstrat că se poate). Tendințele autotariste ale lui Băsescu îi vor marca în continuare acțiunea, dar nu la nivelurile cu care ne-a obișnuit. Iar primul semn rămâne obstinața cu care refuză o soluție negociată pentru formarea unui nou guvern și încăpățânarea cu care dorește să aibe unul asupra căruia să poată exercita un control total. Dealtfel, așa zisele negocieri ale lui Boc (vorba vine „ale lui Boc”) se îndreaptă spre o formulă autarhică, pe bază de racolări de parlamentari de la celelalte partide pâna la limita formării unei majorități proprii, fără liberali și social-democrați. Va fi însă o majoritate vulnerabilă, ce va amenința, în orice moment, să se destrame, atunci când apar mize importante. Este cel puțin un semn că că autoritatea prevalează în fața stabilității și că în relația cu partenerii primează confruntarea.
Prin victoria sa, Traian Băsescu își asumă, practic, o dublă responsabilitate: cea de președinte și cea de premier. Este condiția – crede el –atingerii obiectivelor rămase nerealizate în primul mandat. Dar este, în același timp, și sămânța scandalurilor viitoare, care vor încetini considerabil mersul nostru spre o societate normală.