Îmi relateazã o persoanã demnã de toatã încrederea: cu vreo douã sãptãmâni înainte de a fi arestat preºedintele Credit Bank, Marcel Ivan, a primit o vizitã în cursul cãreia a fost avertizat asupra consecinþelor activitãþii sale. într-un moment de sinceritate, în loc de orice altã explicaþie, acesta a întrebat scurt: "Cât pot sã iau?" Dupã câteva clipe de perplexitate, interlocutorul i-a rãspuns: "Vreo ºapte ani...". "Nu-i problemã!" a fost replica incredibil de calmã a celui care avea, într-adevãr sã fie arestat în ajun de Sfântul Ion. De altfel, modul în care s-a comportat în cursul anchetei a arãtat, dincolo de câteva mici amãnunte, o deplinã "împãcare" cu soarta a preºedintelui de bancã cu mâinile atât de bine vârâte în buzunarele depunãtorilor.

Acest episod mã face sã cred cã În tulburea noastrã tranziÞie a intervenit un element de strategie infracÞionalã fundamental: se furã deliberat, fãrã a se Înlãtura ipoteza sancÞiunilor penale. Se pun banii frumos deoparte ºi, dupã vreo trei ani, se iese de la zdup ºi se trãieºte din agoniseala precarceralã. Este, dacã vreÞi, ºi cazul lui Stoica, sau Popilean, ºi al lui Rosengren, ºi acela recent al unui anume Tilli. Totul, se pare, este sã furi mult, adicã atât cât sã nu poÞi plãti vreodatã pentru cã, dincolo de "cataractele" cercetãrii penale, intervine blânda ºi ÎnÞelegãtoarea noastrã justiÞie, unde, pânã la urmã, totul se aranjeazã. Este, cred, un sindrom pe care l-am ignorat ºi ale cãrui consecinÞe pot fi dintre cele mai grave.