Între agenda cetățeanului și cea a celor care îl reprezintă, sau aspiră să-l reprezinte prin mandat există o fractură de durată și de fond. Cu timpul, sub presiunea realității, agendele ajung să se apropie, punând în vedere irosirea sistematică de timp și resurse.
În plină campanie electorală, problematica marilor așezări urbane, între care Capitala ocupă un loc aparte, a definit câteva priorități certe. Prima este aceea a traficului urban, pe cale de a se sufoca și de a sufoca funcționalitățile orașului. Cu mare întârziere, se caută soluții și se încep lucrări ce ar fi trebuit demarate cu cel puțin un deceniu în urmă.
Cea de-a doua prioritate care amenință să devină în orice moment o provocare acută este salubritatea. Modelul „Napoli” și precedentele înregistrate la New York ne dau o imagine suficient de limpede asupra perspectivelor crizei pe care o poate declanșa gestionarea deficitară a deșeurilor menajere.
Conform primarului general în exercițiu, dl Videanu, Bucureștiul produce, zilnic, o cantitate de 4000 tone de deșeuri. Doar 75% dintre acestea sunt colectate și transportate la rampe. Circa 1000 tone rămân pe loc, se adaugă celor precedente și se autodezintegrează trasformându-se în praf și noxe pe care le înghițim zilnic.
Este consecința unui lung proces de abordare deficitară și de punere în practică după criterii politice a unei activități esnțiale pentru supraviețuirea unei colectivități. „Redresarea” a plecat cu stângul, printr-un contract poetic încheiat de municipalitate cu societatea germană RWE, în care, ca într-o platformă – program de partid, se enunțau obiective, dar nu se stabileau parametrii concreți. De la RASUB la REBU progresele n-au fost semnificative. Din simplul motiv că se înlocuia un monopol cu altul. Cum fac românii lucrurile, pe jumătate, monopolul s-a spart, în 1999 doar pentru 3 sectoare. Sistemul concurențial a fost îngropat de cel al actelor adiționale în serie, și până prin 2011 nu sunt șanse să se schimbe mare lucru. Tentativa unor sectoare de a pune activitatea pe baze care să conducă la evidențierea unui „preț corect” al gunoiului, se lovește de atacuri din mai multe direcții: și din zona politicului, unde clientela unor partide nu se dă bătută, și din cea a unei „mafii” în constituire, care blocheză prin tertipuri juridice orice mișcare. Trecerea de la „acte adiționale” la licitații corecte se dovedește un procedeu anevoios și pândit de multe pericole. Între care acela ca contribuabilul să plătească diferit aceleași servicii, sau să se vadă în ipostaza de a se experimenta pe pielea sa diverse inițiative sunt, poate, cele mai mici.
Aștept, de aceea, cu interes, o dezbatere serioasă între candidații la funcția de primar pe această temă: prețul corect al unor servicii publice esențiale pentru traiul de fiecare zi al alegătorului!