Este evident faptul că un preşedinte de ţară nu are cum să ia la puricat şi la verificat hârtiile pe care le semnează. Semnătura sa este, de fapt, confirmarea unui document cu însemnul autorităţii, iar corectitudinea documentelor cade în sarcina colaboratorilor, care pentru asta sunt plătiţi: să verifice, să certifice şi să-l ferească pe şeful statului de erori. Or, cu prilejul ultimei liste de graţieri, tocmai asta s-a întâmplat: preşedintele a fost lăsat fără protecţie, ceea ce l-a aruncat în gura lupului - recte a presei. Că i s-a întâmplat şi lui Emil Constantinescu - nu ameliorează cu nimic lucrurile. Ba din contră: ridică un semn de întrebare în legătură cu modul în care este organizat şi funcţionează aparatul prezidenţial. Asta înseamnă că viciile sunt mai vechi şi că ele n-au fost luate în seamă. Situaţia în care a fost pus dl Iliescu cu acest prilej nu este deloc una confortabilă. Chiar dacă reacţia a fost promptă. Putea să fie, însă, mai categorică. Nu ştim exact gradul de vinovăţie a consilierului care i-a înaintat spre semnare documentul cu pricina, dar cred că aceasta ar fi trebuit să plătească cu capul povestea asta. Ar fi fost cel mai bun argument pentru înzecirea măsurilor de prevedere faţă de posibilitatea de a se mai produce astfel de erori. Cu atât mai mult cu cât mi-e greu să cred că numele cu pricina - al fostului şef de gardă financiară condamnat pentru luare de mită - a ajuns chiar întâmplător pe lista de graţieri. Şi că n-au fost şi niscai interese la mijloc. Aceste interese riscau însă să anuleze şi să arunce în derizoriu foarte recentul apel prezidenţial la combaterea corupţiei. Omul simplu nu va putea raţiona altfel decât mirându-se cum de reuşeşte preşedintele ca din gură să condamne corupţia, iar din mână să o aprobe?