ÃŽn urmã cu 16 ani, la Cupa Mondialã din America, am organizat, cu colegii de la „Libertatea” (cea de atunci) primele vizionãri colective ale meciurilor României. Am adunat searã de searã, la Teiul studenþesc, mii de suporteri care simþeau nevoia sã se bucure (sau sã sufere) împreunã, sã retrãiascã atmosfera de pe stadioanele îndepãrtate ale Lumii Noi. A fost o veritabilã premierã care astãzi, iatã, practic s-a globalizat. Câteva milioane de spanioli au vizionat finala Campionatului Mondial în pieþele publice sau pe stadioane, în condiþiile tehnice pe care le oferã era digitalã. ÃŽn 1994 reuºisem cu mare dificultate sã gãsim un videoproiector disponibil, iar despre calitatea vizionãrii nu vreau sã mai comentez. Dar asta n-a contat pentru miile de români care aºteptau atunci de la fotbal revanºa pe care se pãrea cã nici Revoluþia nu le-o poate oferi.
Anul 1994 a fost ºi ultimul din cartea recordurilor fotbalului românesc, a cãrui explozie majorã s-a consumat în 1988, odatã cu câºtigarea finalei Cupei Campionilor Europeni de cãtre Steaua. A fost începutul sfârºitului, o generaþie de sportivi de excepþie stingându-se treptat. Le-au luat locul nu alþi fotbaliºti dotaþi, ci negustorii fotbalului – „finanþatorii”, antreprenori, procuratori care au transformat campionatul intern într-o parodie cu câºtigãtorii desemnaþi pe sub masã ºi cu aranjamente de culise fãrã perdea. Stadioanele s-au golit treptat, s-a golit ºi rezerva de fotbaliºti de vânzare ºi iatã cã am ajuns ca la marile cluburi europene, cele care fac legea în fotbal, sã nu mai joace decât Chivu. Acelaºi Chivu, care alãturi de Lobonþ joacã într-o scenetã comercialã penibilã, în care sunt simpli spectatori ai marelui eveniment african, la o bere ...
Cât este de important fotbalul pentru moralul unei naþiuni s-a vãzut limpede cu aceastã ocazie. Defilarea de super-VIP-uri din tribunele stadioanelor sud-africane, numãrul mare de spectatori, angrenarea emoþionalã a tuturor segmentelor societãþii au fãcut ca pentru o lunã mãcar, cei care ºi-au pus speranþe de diferite calibre în capricioasa minge „Jabulani”, sã mai uite de crizã ºi de efectele sale. A fost un soi de armistiþiu, în timpul cãruia previziunile sumbre au lãsat locul optimismului contagios al stadioanelor. Nu ºtiu cât de puternic a fost impactul asupra noastrã, în condiþiile în care n-am mai avut de ce sã ne implicãm sufleteºte, dar cred cã cei vreo trei milioane de români care au urmãrit finala au încercat ca mãcar pentru cele 120 de minute dramatice sã nu se mai gândeascã la tãierea lefurilor, la creºterea TVA, la efectele inundaþiilor ºi la incoerenþele strigãtoare la cer ale unor oameni care n-ar avea loc sã joace nici în divizia „Onoare” (chiar cu atât mai puþin) a politicii.
Campionatul mondial a trecut, finala a rãmas în amintiri ºi noi ne întoarcem la miuþele noastre de fiecare zi ºi la incapacitatea cronicã a „jucãtorilor” noºtri de a marca altceva decât goluri în buzunare .... Ale noastre nu ale lor ...
|
| Accesari:
2880
|
Adauga o opinie