Am moștenit de la trecutul sistem mania de a dori să fim mai mult decât suntem sau de a părea altceva decât putem, prin intermediul unor semne exterioare de "noblețe". Ieri, aceste semne erau "numărul mic" - pentru care se băteau cârciumarii și bișnițarii -sau bastonul reflectorizant de poliție, atârnat ostentativ în buzunarul ușii.
Astăzi este la modă girofarul. Nimic nu înnebunește mai mult publicul de gură cască, decât o lampă pusă pe capota mașinii care cere imperios să se facă loc. Girofaruri au mașinile de însoțire ale președintelui, ale primului ministru, ale președinților Camerelor, ale unor miniștri mai egali decât ceilalți, precum și ale unor ștabi mai mijlocii și mai mici. Dar cu girofaruri au început să se doteze într-o veselie și unii parlamentari, când dau iama printre alegători, unii revoluționari, când își inspectează terenurile agricole primite drept răsplată, unii șefi de firme cu relații și pretenții și, mai ales, deloc puținii șmecheri și bișnițari care profită din plin de brambureala existentă la nivelul ierarhiilor naționale, atât de benefică tuturor învârtiților (n.a. - girare - a se învârti, it.).
Ideea acestei meditații (realizată și în peniță, în colțul acestei pagini) mi-a oferit-o, deunăzi, graficianul Eugen Mihăescu, din ce în ce mai stupefiat de evoluțiile din țară. în New York-ul în care locuiește, girofaruri au și folosesc doar polițiștii și pompierii. în Bucureștiul natal, i se pare câteodată că doar domnia sa n-are. Evident, exagerează, pentru că n-are automobil.