Gigi Becali nu e singur. Ca el mai sunt o droaie de parveniþi care au plecat de jos ºi au ajuns la vârf datotritã unor calitãþi a cãror eficienþã s-a potrivit cu starea de confuzie ºi de dezorientare existente în societatea româneascã.
El este, însã, emblematic ºi ilustreazã cu o forþã deosebitã predominanþa unui anumit mod de viaþã care pune în centrul sãu ideea cã acesta se poate conduce dupã reguli proprii.
Cu intuiþia sa nativã – care într-un alt context ar fi fãcut din el un interlop de marcã - Becali a profitat de orice conjucturã pentru a se cãþãra pe piscurile notorietãþii ºi ale puterii. A câºtigat bani traficând bunuri ieftine din Turcia ºi i s-a deschis apetitul pentru achiziþionarea de terenuri. A fãcut ceea ce au fãcut mai toþi îmbogãþiþii peste noapte: a profitat de slãbiciunea statului ºi de moralitatea îndoielnicã a slujbaºilor sãi pentru a smulge, în beneficiul sãu o halcã cât mai consistentã din avutul public ºi de a ºi-o trece în patrimoniul personal. Cea mai reuºitã ispravã a sa rãmâne celebrul „schimb” de terenuri cu Armata: nu a pus pistolul la tâmpla generalilor care au acceptat un târg oneros! Le-a pus plicul în buzunare. A fãcut oferte care n-au putut fi refuzate ºi pe baza lor a constituit ceea ce s-a crezut, la un moment dat, cã ar fi cea mai mare avere din România.
Pe mãsurã ce afacerile sale s-au dovedit profitabile într-un context economic marcat de goana nebunã dupã proprietãþi, Gigi Becali s-a trezit cã nu mai poate trãi în constrângerile unui mediu nedispus sã i se aºtearnã la picioare. Ca atare a început sã-ºi construiascã propria sa lume: palate cu ifose nobiliare, o Curte la care s-au propãºit tot felul de indivizi dispuºi sã facã temenele pentru câþiva agenþi, o armatã privatã de bodyguarzi, un „cod penal” propriu, un partid chiar, care sã-l legitimeze în terenul politicii. Singurul lucru care n-a avut nevoie sã-l re-creeze, a fost maºinãria-media: cea existentã i-a cãzut în braþe aproape fãrã niciun efort din partea lui, însufleþitã doar de setea nebunã de audienþã ºi de rolul perfect de turbulent calificat pe care-l juca în permanenþã „latifundiarul din Pipera”.
În aceste condiþii ºi în limita culturii ºi educaþiei de care a putut dispune, Gigi Becali a început sã pluteascã pe undeva prin spaþiul de deasupra legilor ºi a regulilor. Popularitatea sa ºi forþa banilor aruncaþi cu nonºalanþã în dreapta ºi în stânga l-au fãcut sã creadã cã este mai presus de orice. Gestul sãu, de a ordona aducerea în portbagaj a hoþilor care-i furaserã maºina, corecþia aplicatã ºi lecþia moralizatoare pe care le-a þinut-o fac parte din aceastã filosofie care i-a indus sentimentul cã domneºte discreþionar într-o lume paralelã.
Paradoxal, cea mai puþin „vinovatã” dintre manevrele sale cu iz infracþional, este ºi cea care l-a fãcut sã coboare cu picioarele pe pãmânt. Efectul psihologic al nopþii petrecute la Parchet poate fi distrugãtor. Au constatat-o, pe pielea lor, înaintea lui Becali, oameni a cãror putere era infinit mai calificatã decât a lui Becali. Indiferent cât de meritatã sau nu, sancþiunea pe care o primeºte are un dublu rol moralizator: pentru el ºi pentru aspiraþiile sale rupte de context, ca ºi pentru publicul mare, care primeºte o asigurare, stângace, desigur, cã ceva din statul de drept mai existã.
|
| Accesari:
3682
|
Adauga o opinie