Gigi Becali nu e singur. Ca el mai sunt o droaie de parveniţi care au plecat de jos şi au ajuns la vârf datotrită unor calităţi a căror eficienţă s-a potrivit cu starea de confuzie şi de dezorientare existente în societatea românească.

El este, însă, emblematic şi ilustrează cu o forţă deosebită predominanţa unui anumit mod de viaţă care pune în centrul său ideea că acesta se poate conduce după reguli proprii.

Cu intuiţia sa nativă – care într-un alt context ar fi făcut din el un interlop de marcă - Becali a profitat de orice conjuctură pentru a se căţăra pe piscurile notorietăţii şi ale puterii. A câştigat bani traficând bunuri ieftine din Turcia şi i s-a deschis apetitul pentru achiziţionarea de terenuri. A făcut ceea ce au făcut mai toţi îmbogăţiţii peste noapte: a profitat de slăbiciunea statului şi de moralitatea îndoielnică a slujbaşilor săi pentru a smulge, în beneficiul său o halcă cât mai consistentă din avutul public şi de a şi-o trece în patrimoniul personal. Cea mai reuşită ispravă a sa rămâne celebrul „schimb” de terenuri cu Armata: nu a pus pistolul la tâmpla generalilor care au acceptat un târg oneros! Le-a pus plicul în buzunare. A făcut oferte care n-au putut fi refuzate şi pe baza lor a constituit ceea ce s-a crezut, la un moment dat, că ar fi cea mai mare avere din România.
Pe măsură ce afacerile sale s-au dovedit profitabile într-un context economic marcat de goana nebună după proprietăţi, Gigi Becali s-a trezit că nu mai poate trăi în constrângerile unui mediu nedispus să i se aştearnă la picioare. Ca atare a început să-şi construiască propria sa lume: palate cu ifose nobiliare, o Curte la care s-au propăşit tot felul de indivizi dispuşi să facă temenele pentru câţiva agenţi, o armată privată de bodyguarzi, un „cod penal” propriu, un partid chiar, care să-l legitimeze în terenul politicii. Singurul lucru care n-a avut nevoie să-l re-creeze, a fost maşinăria-media: cea existentă i-a căzut în braţe aproape fără niciun efort din partea lui, însufleţită doar de setea nebună de audienţă şi de rolul perfect de turbulent calificat pe care-l juca în permanenţă „latifundiarul din Pipera”.

În aceste condiţii şi în limita culturii şi educaţiei de care a putut dispune, Gigi Becali a început să plutească pe undeva prin spaţiul de deasupra legilor şi a regulilor. Popularitatea sa şi forţa banilor aruncaţi cu nonşalanţă în dreapta şi în stânga l-au făcut să creadă că este mai presus de orice. Gestul său, de a ordona aducerea în portbagaj a hoţilor care-i furaseră maşina, corecţia aplicată şi lecţia moralizatoare pe care le-a ţinut-o fac parte din această filosofie care i-a indus sentimentul că domneşte discreţionar într-o lume paralelă.

Paradoxal, cea mai puţin „vinovată” dintre manevrele sale cu iz infracţional, este şi cea care l-a făcut să coboare cu picioarele pe pământ. Efectul psihologic al nopţii petrecute la Parchet poate fi distrugător. Au constatat-o, pe pielea lor, înaintea lui Becali, oameni a căror putere era infinit mai calificată decât a lui Becali. Indiferent cât de meritată sau nu, sancţiunea pe care o primeşte are un dublu rol moralizator: pentru el şi pentru aspiraţiile sale rupte de context, ca şi pentru publicul mare, care primeşte o asigurare, stângace, desigur, că ceva din statul de drept mai există.