Ceea ce s-a întâmplat cu cetăţeanul român care a murit într-o închisoare poloneză în urma unei greve a foamei, fără ca autorităţile noastre să-i asigure nici cea mai mică asistenţă este nu doar un fapt revoltător, ci şi unul tipic pentru o diplomaţie care nu s-a desprins de modelul din care descinde: cel comunist!

Vreme de o jumătate de secol misiunile diplomatice ale României au avut câteva sarcini specifice: să facă spionaj (ceea ce nu e de condamnat, o face toată lumea sub diverse forme), să promoveze imaginea şi operele „tovarăşului şi tovarăşei” şi să contracareze – cum puteau – acţiunile duşmănoase ale diasporei. Cu această fişă a postului, ambasadele noastre au devenit nişte fortăreţe pregătite în orice moment de asediu, corpul diplomatic aventurându-se în afara lor doar pentru eventualele cumpărături – şi atunci urmăriţi cu maximă vigilenţă de securiştii sub aoperire ai ambasadei.

Despre rezolvarea problemelor românilor aflaţi în trecere sau stabiliţi pe acolo, nici nu putea fi vorba: cei stabiliţi fugiseră sau renunţaseră la cetăţenie, iar cei în trecere erau probabil în curs de a alege libertatea.

După 1989 lucrurile nu s-au schimbat, în mare. Mentalitatea de ghetto s-a perpetuat iar relaţiile cu noile realităţi au evoluat cu maximă timiditate. Deschiderea graniţelor şi libera circulaţie a românilor n-a reprezentat pentru ambasade decât o bătaie de cap în plus. Pentru majoritatea membrilor corpului diplomatic stagiul la post se reduce la o acerbă încercare de strângere de bani pentru zilele negre de după şi pentru achitarea datoriilor contractate cu prilejul „investiţiilor” făcute pentru  a primi funcţia. Nu sunt vorbe de clacă, se ştie foarte bine că în spatele uşilor închise există un mercurial strict pentru fiecare funcţie, de la femeie de serviciu până aproape de vârf.

Ce-au făcut cei de la ambasada din Varşovia? Nimic deosebit. Au tratat lucrurile ca de obicei. De ce să-şi bată capul pentru un român, aflat şi în puşcărie pe deasupra? Ce să-i facă ei? Să se bată cu statul polonez? Au preferat să aştepte să se rezolve lucrurile de la sine. Şi s-au rezolvat. Crulic a murit, după o grevă a foamei îndârjită, care spune ceva despre faptul că vinovăţia sa n-a putut fi prea clar stabilită.

Premierul a făcut spume şi vrea clarificări şi măsuri. Acestea însă nu-l vor învia pe nefericitul care şi-a găsit sfârşitul din cauza absurzeniei conaţionalilor săi, singurii de la care putea aştepta o mână de ajutor...