Nici că s-ar putea potrivi ceva mai bine decât titlul romanului scriitorului albanez Ismail Kadare, pentru situația pe care o cunoaște fotbalul românesc după dezastrul de sâmbătă. De fapt, 'dezastrul de sâmbătă', e un fel de a spune. Dezastrul n-a început sâmbătă, nici acum un an sau doi. El a început imediat după '90, când fotbalul a intrat pe mâinile unor oameni lipsiți de scrupule, ce au făcut din el ceea ce este astăzi: o afacere, de cele mai multe ori murdară. Succesele internaționale de la sfârșitul deceniului 9, care au continuat până spre finele celui de-al zecilea ne-au amăgit. Jucători de valoare mondială, veritabilă generație spontană (pentru că n-aș vrea să se creadă că sistemul comunist a fost un model de moralitate în sport), ne-au oferit satisfacții și succese la care, în mod normal, n-am fi putut trage vreo nădejde. În timp ce Hagi și ai lui câștigau meciuri, în spatele lor mafia fotbalistică (ce a grupat, de-a valma, sportivi, afaceriști, arbitri, jurnaliști și politicieni) câștiga bani și își continua edificiul de blaturi și aranjamente mănoase care aveau să conducă spre finalul previzibil. Meciul de sâmbătă, cu danezii, n-a făcut decât să demonstreze că nu putem avea Națională și rezultate și fără campionat. Sau cu un campionat ca acesta! Acest 2-5 este picătura care a umplut paharul amărăciunilor și a dat pe dinafară făcându-ne clar lucrul că nu avem la ce spera. O bună bucată de vreme de acum încolo. Nu ghinioanele ne-au învins, ci mentalitatea și obișnuințele. Acestea fac ca jucători valoroși, luați unul câte unul, să nu poată face împreună o echipă, pentru că aceasta este guvernată de principiile și regulile mafiei. Cea mai tristă situație este aceea în care se afla Puiu Iordănescu. Om corect, cu frica lui Dumnezeu, Puiu a sperat că va putea împăca cinstea lui cu necinstea altora și va putea repeta succesele din trecut. Aici însă nu era vorba doar de bună credință și dorință. Puiu Iordănescu a fost un mare antrenor atunci când a avut la îndemână jucători mari, în formă și cu dorința de a învinge. Nu mai este cazul. Cu jucători, în majoritatea lor mediocri, Iordănescu n-a reușit să facă altceva decât să-și pună sieși o ștampilă de antrenor mediocru. Demisia sa de la Națională, gest firesc după o astfel de performanță nu mă face să mă întreb decât de ce a acceptat o astfel de umilință, încă din momentul în care a decis să revină și să preia un cal mort pe post de câștigător al derby-ului. Pentru că, sâmbătă, generalul s-a aflat la comanda unei armate moarte. |