Dacă nu l-ar fi scos din anonimat dl Ciuvică, dl Truică ar fi trecut, poate, la fel de neobservat ca şi omologul său de la Cotroceni din trecuta legislatură.  Pentru că, asemeni dlui Ciuvică, dl Truică este, structural, un om de culise.  Ieşirile sale în public, de când i s-a dat în grijă "gospodăria" primului-ministru, au fost practic nule, cu excepţia unor evenimente personale, prin care a dorit, poate inconştient, să se răzbune pe condiţia sa publică de om din umbră, arătând implicit care este influenţa sa reală. Dl Ciuvică, de-a lungul celor patru ani petrecuţi la Cotroceni, nu a avut nici măcar astfel de ambiţii.  I-a fost suficient să ştie că este de folos şefului său, pe care bănuiesc că a încercat să-l servească cât mai bine, altfel n-ar fi rămas acolo din prima până în ultima zi.  Şi chiar mai mult decât atât pentru că, cel puţin din episodul Armaghedon, reiese că şi-a continuat activitatea în slujba fostului preşedinte şi pe perioada în care acesta a trecut în rezervă. Este evident că raportul Armagheddon a fost un serviciu făcut dlui Constantinescu şi echipei sale, confruntaţi cu o imagine publică profund dezavantajoasă. Şi este la fel de evident că dl Ciuvică a rămas credincios politicii sale de low profile, nedorind să iasă în evidenţă nici cu acest prilej.  Lucrurile ar fi rămas aşa, dacă nu l-ar fi dat în vileag strania anchetă făcută cu suspectă promptitudine de către Parchet şi Poliţie. Descoperirea dlui Ciuvică a făcut abia de aici încolo din domnia sa un om politic.  A cărui voce o aud şi alţii în afara şefului.  Şi atât de mult i-a plăcut dlui Ciuvică acest lucru încât nu s-a mai putut lipsi de el.  Pe lângă diversele confruntări publice cu lideri ai actualei puteri (e drept, cei mai pe măsura sa), şeful de cabinet al dlui Constantinescu a pus ochii pe şeful de cabinet al dlui Năstase, descoperind ca-n Mioriţa că acesta este mai avut decât era dânsul când se afla într-o poziţie similară şi că, la fel de diferit faţă de dânsul, nici nu prea şi-a declarat această avuţie. Dl Truică, încă fidel statutului, n-a răspuns.  A răspuns în locul dumisale compartimentul resposanbil cu postarea pe Internet a declaraţiilor de avere care a lămurit problema.  Dar nu asta e ideea în care am pus aceste rânduri pe hârtie.  Ideea este că disputa politică se specializează şi se democratizează.  Nu se mai acuză şi înjură doar şefii de partide.  Se acuză şi se înjură şefii de cabinet. Vor urma, probabil secretarele, portarii şi şoferii.  În felul acesta, calitatea discursului politic va câştiga în profunzime şi exactitate, spre binele naţiei!