Dintotdeauna, meseria generalilor a constituit-o războiul. în faţa inamicului, generalii şi-au pus la bătaie experienţa, intuiţia şi inteligenţa, încercând să dea adversarului cele mai nimicitoare lovituri şi să câştige laurii câmpului de bătaie.

În lumea modernă, pe măsură ce conflictele s-au rărit, generalii au trecut la preocupări mai paşnice. Le-au rămas gradele, mai mari decât conflictele şi miza acestora. Suntem o ţară bogată, inclusiv în generali. După revoluţie, accesul la stelele mari a fost considerat un drept inalienabil al oricărui purtător de uniformă. în raniţa oricărui colonel (uneori chiar şi în cea a gradelor mai mici) s-a aflat bastonul de general şi decretele prezidenţiale n-au mai prididit, încă de a doua zi după decembrie, să înalţe în demnităţi pe toţi clienţii politici ai noilor puternici ai zilei. înmulţindu-se nefiresc, generalii -fie ei din poliţie, armată, structuri informative sau alte instituţii paramilitarizate - au început să aibă nevoie de spaţiu vital. Conflictele au devenit inerente. S-au declanşat. S-au acutizat. Noi strategii de stat major şi-au făcut apariţia: "îmi arestezi bişniţarii mei, îi arestez pe ai tăi"; "Nu laşi camioanele mele de ţigări de contrabandă să treacă, pun mâna pe ale tale". Legea Talionului a căpătat o variantă românească: "Client pentru client, sponsor pentru sponsor". Nu e de mirare, că luaţi de valul acestor războaie, generalii uită care le-ar fi rostul: să apere ţara de duşmani. Ai ţarii, nu doar ai intereselor lor.