„În acest moment nu cred că există o persoană mai emoţionată ca mine, mai mândră de cetăţenia sa, şi mai încrezătoare în ţara pe care o reprezintă!” – declara Elena Udrea la Shanghai, în momentul celebrei lansări a nu mai puţin celebrului brand de ţară.

Emoţia sa – dincolo de mândrie şi încredere – este cea mai de înţeles. Nu e puţin lucru să te prezinţi cu ceea ce s-a prezentat dânsa şi să adaugi apoi costul: aproape un milion de euro! Probabil că, de când ne bântuie criza, asta este cea mai curajoasă sfidare a bunului simţ: să arunci un milion de euro – chiar dacă nu sunt banii tăi, ci ai „ălora” de la UE – pe apa sâmbetei. Pentru că ăsta este rezultatul practic al producerii acelui brand, asumat dealtfel şi de creatorii săi: să convingă un eşantion limitat de turişti curioşi să viziteze o ţară despre care nu se ştie mare lucru, până şi localizarea prin brand fiind extrem de aproximativă. Carpaţii sunt pentru România la fel de tipici ca Alpii pentru Luxemburg sau Anzii pentru oricare ţară din America Latină.

Nu revin cu plăcere asupra acestei teme pe marginea căreia s-a divagat şi s-a aberat deja prea mult. Cred însă că România are nevoie de un brand, de o etichetă care să o definească în ochii lumii. Nu cred însă că pentru aceasta era nevoie să vină o firmă spaniolă care, pe prea mulţi bani, să ne spună ceea ce dealtfel ştiam foarte bine.

Probabil că puţine ţări dispun de un patrimoniu natural de frumuseţea şi diversitatea celui de care dispunem noi. Dar, în acelaşi timp, cred că în puţine alte ţări acest patrimoniu este atât de puţin accesibil – ca informaţie, dotări, mijloace de transport şi cazare – precum al nostru.

În aceste condiţii a-i invita pe alţii să vină sună, practic, ca o bătaie de joc. Am constatat deunăzi cât e de complicat pentru un bucureştean să ajungă la parcul din Comana, unde, la 30 km de Bucureşti există o incredibilă varietate arboricolă şi de faună. Ce faci cu străinul care a auzit de el şi se trezeşte în praful din mijlocul drumului, fără nici un indicator?

Din păcate, de 20 de ani facem felurite pariuri cu turismul pe care le pierdem cu regularitate. De doi ani acest domeniu a devenit obiectul personal de joacă şi de autopromovare al unui personaj care nu are nimic comun nici cu turismul, nici cu politica şi nici cu afacerile – cum au demonstra-o iniţiativele sale private. Turismul românesc n-are nevoie de un minstru care să încurce lucrurile şi să cheltuiască aiurea banii pentru a-i susţine pe managerii privaţi care-i sunt prieteni. Are nevoie însă de o reevaluare realistă a potenţialului şi a rostului său. Dacă e vorba de brand, ce altul ar putea caracteriza mai bine România decât varietatea resurselor naturale balneoclimaterice – cu tradiţii milenare – dacă vorbim de Herculane, şi oricum, seculare, în cazul marii majorităţi a destinaţiilor de „băi”, frecventate de capete încoronate şi somităţi ale Europei? Cu o condiţie: să nu fi ajuns în incredibila stare de degradare în care se află după 20 de ani de neglijenţă şi dezinteres al feluriţilor miniştri ai turismului. Am ajuns, paradoxal, ca factorii naturali de care dispunem să fie achiziţionaţi şi transferaţi în ţări care nu au nimic de-a face cu ei!

Dacă măcar o parte din banii pe care-i toacă de doi ani doamna Udrea pe fel de fel de proiecte fantasmogonice ar fi fost folosiţi pentru reabilitarea unei singure staţiuni balneoclimaterice am fi putut avea, acum, măcar un început de brand de ţară. Iar doamna Udrea ar fi avut în mod real cu ce să se mândrească. Nu cu această frunză verde ...