Opinia publică are memoria scurtă și de acest lucru profită organizatorii de diversiuni de tot felul. Cu fiecare momeală mediatică aruncată în arenă valul de emoționalitate se abate într-o altă direcție – dorită de unii și nedorită de alții.
În marerie de sechestrare și lipsire de libertate există un precedent- cazul lui don’Costel Iancu, de la Olt are o altă conotație. Este cazul Bucurenciu, din urmă cu vreo 10 ani. Atunci, acest domn, om de afaceri cu recunoscute conexiuni în mediul interlop, a făcut imprudența de a lăsa o jumătate de milion de dolari în portbagajul mașinii sale. Banii au dispărut, odată cu mașina și, întrucât proveniența acestora era dubioasă, Bucurenciu s-a ferit să facă apel la poliție, preferând să încerce să-și recupereze paguba pe cont propriu. Cum-necum, a dat de urma hoților, i-a sechestrat, i-a torturat într-o vilă de la Breaza, fără însă a reuși să-și recupereze banii.Victimele au reușit să evadeze, au făcut plăngere la poliție și aceasta i-a înhățat pe participanții la acțiune, cu excepția lui Bucurenciu, care – prevenit de amicii săi din poliție – și-a luat tălpășița peste graniță. Cazul s-a judecat, Bucurenciu a fost condamnat la 10 ani pușcărie, laolaltă cu “comandoul” care efectuase secrestarea, din care făcea parte și Sandu Geamănu, unul dintre cei implicați în furtul mașinii lui Becali.
Privită prin prisma acestui precedent, soarta lui Becali pare pecetluită: îl așteaptă pușcăria! Va fi greu, pentru orice instanță – în cazul în care armata de avocați a latifandiarului nu va descoperi niște erori de procedură, ceea ce nu este greu de loc – va fi dificil să dea o altă soluție. Va fi chiar dubios.
Ceea ce nu se judecă nici în acest proces, după cum nu s-a judecat nici în precedentul, este motivul pentru care păgubașii nu au apelat la instituțiile autorizate. În cazul lui Bucurenciu se știe de ce: era “epoca de aur” a frăției de arme dintre hoții de mașini și polițiștii rutieri, de nu se mai știa cine din ce tabără făcea parte. Iar Bucurenciu, introdus în subiect, știa foarte bine aceste lucruri. Că nu ar mai avea nici o șansă. Și, în plus, mai risca să fie întrebat ce e cu banii, ai cui sunt. Iar el știe că așa ceva nu se poate divulga.
Și în cazul lui Gigi Becali a funcționat același mecanism. Știa și el foarte bine că, chiar dacă este el marele Becali, nu are mai multe șanse decât un simplu cetățean de a pune în funcțiune mecanismele instituționale. Odată cu reclamația putea să dea și acatiste pentru mașină. Practica aceasta l-a obligat, pur și simplu, la luarea problemei pe cont propriu. Nu era primul. Au mai făcut-o și alții, care și-au negociat returnarea bunurilor. Gigi Becali a făcut însă eroarea de a dori să dea și o față morală gestului său, prin pedepsirea făptuitorilor. Adică ceea ce nu este în stare statul, prin poliție și justiție, să facă.
Or asta este ce nu se judecă nici acum: incapacitatea cronică a acestor instituții de a-și face datoria. Și pentru asta plătește acum Becali.