Opinia publică are memoria scurtă şi de acest lucru profită organizatorii de diversiuni de tot felul. Cu fiecare momeală mediatică aruncată în arenă valul de emoţionalitate se abate într-o altă direcţie – dorită de unii şi nedorită de alţii.

În marerie de sechestrare şi lipsire de libertate există un precedent- cazul lui don’Costel Iancu, de la Olt are o altă conotaţie. Este cazul Bucurenciu, din urmă cu vreo 10 ani. Atunci, acest domn, om de afaceri cu recunoscute conexiuni în mediul interlop, a făcut imprudenţa de a lăsa o jumătate de milion de dolari în portbagajul maşinii sale. Banii au dispărut, odată cu maşina şi, întrucât provenienţa acestora era dubioasă, Bucurenciu s-a ferit să facă apel la poliţie, preferând să încerce să-şi recupereze paguba pe cont propriu. Cum-necum, a dat de urma hoţilor, i-a sechestrat, i-a torturat într-o vilă de la Breaza, fără însă a reuşi să-şi recupereze banii.Victimele au reuşit să evadeze, au făcut plăngere la poliţie şi aceasta i-a înhăţat pe participanţii la acţiune, cu excepţia lui Bucurenciu, care – prevenit de amicii săi din poliţie – şi-a luat tălpăşiţa peste graniţă. Cazul s-a judecat, Bucurenciu a fost condamnat la 10 ani puşcărie, laolaltă cu “comandoul” care efectuase secrestarea, din care făcea parte şi Sandu Geamănu, unul dintre cei implicaţi în furtul maşinii lui Becali.

Privită prin prisma acestui precedent, soarta lui Becali pare pecetluită: îl aşteaptă puşcăria! Va fi greu, pentru orice instanţă – în cazul în care armata de avocaţi a latifandiarului nu va descoperi nişte erori de procedură, ceea ce nu este greu de loc – va fi dificil să dea o altă soluţie. Va fi  chiar dubios.

Ceea ce nu se judecă nici în acest proces, după cum nu s-a judecat nici în precedentul, este motivul pentru care păgubaşii nu au apelat la instituţiile autorizate. În cazul lui Bucurenciu se ştie de ce: era “epoca de aur” a frăţiei de arme dintre hoţii de maşini şi poliţiştii rutieri, de nu se mai ştia cine din ce tabără făcea parte. Iar Bucurenciu, introdus în subiect, ştia foarte bine aceste lucruri. Că nu ar mai avea nici o şansă. Şi, în plus, mai risca să fie întrebat ce e cu banii, ai cui sunt. Iar el ştie că aşa ceva nu se poate divulga.

Şi în cazul lui Gigi Becali a funcţionat acelaşi mecanism. Ştia şi el foarte bine că, chiar dacă este el marele Becali, nu are mai multe şanse decât un simplu cetăţean de a pune în funcţiune mecanismele instituţionale. Odată cu reclamaţia putea să dea şi acatiste pentru maşină. Practica aceasta l-a obligat, pur şi simplu, la luarea problemei pe cont propriu. Nu era primul. Au mai făcut-o şi alţii, care şi-au negociat returnarea bunurilor. Gigi Becali a făcut însă eroarea de a dori să dea şi o faţă morală gestului său, prin pedepsirea făptuitorilor. Adică ceea ce nu este în stare statul, prin poliţie şi justiţie, să facă.

Or asta este ce nu se judecă nici acum: incapacitatea cronică a acestor instituţii de a-şi face datoria. Şi pentru asta plăteşte acum Becali.