Bucureştiul este gazda celei mai importante reuniuni internaţionale care a avut loc aici, vreodată poate. În mod sigur, după ’89. Pare paradoxal că nici în momentele sale de maximă acceptare internaţională – zonă în care trebuie să recunoaştem că a înregistrat performanţe care nu vor mai fi niciodată egalate – Ceauşescu nu a reuşit să convingă lumea că ţara sa poate fi locul de întâlnire al elitei politice. Ce n-a reuşit Ceauşescu reuşeşte, iată Băsescu, indiferent că este doar beneficiarul unei conjuncturi şi că acceptarea Bucureştiului ca loc de desfăşurare a acestei reuniuni la vârf a ţărilor care au în comun uzul limbii şi culturii franceze i se datorează, aproape în exclusivitate lui Ion Iliescu. El este, de fapt, artizanul integrării noastre în organizaţie (încă din ’91, când am participat pentru prima dată ca observatori) şi tot el a înregistrat cele mai multe participări la sommet-urile găzduite în afara Franţei, în Asia, America de Nord, Africa şi Oceanul Indian (nu sunt sigur din ce continent face parte Mauritius). Ba, mai mult, în 2004, chiar în ajunul alegerilor, s-a străduit să ajungă în Burkina Fasso, la Ouagadougou, pentru a parafa înţelegerile anterioare care stabiliseră că ediţia aceasta se va desfăşura la Bucureşti. Nu cu totul lipsite de temei au fost şi zvonurile privitoare la o eventuală candidatură a sa pentru funcţia de secretar general, după încheierea mandatului lui Bouthros Ghali, pentru care avea susţinerea (esenţială) a preşedintelui Chirac, însă la vremea respectivă dl Iliescu considera că are treburi mai urgente şi mai importante în ţară, unde PSD-ul părea că-l aşteaptă cu braţele deschise pentru a fi reformat…   Desigur, nu este cazul să hiperbolizăm şi să acordăm evenimentului o importanţă mai mare decât i se cuvine. Mişcarea francofonă a fost iniţiată şi este susţinută de Franţa, în încercarea de a-şi păstra locul printre marile puteri cu influenţă globală. Este o asociere de tip cultural, în primul rând, ceea ce nu exclude însă extensiile de alt tip. Nu poate fi însă comparată cu Commonwealth-ul şi nici nu cred că are astfel de ambiţii. Pentru România este importantă, în primul rând, desfăşurarea acestei reuniuni la Bucureşti. Chiar dacă planeta nu va tresălta de emoţie, media internaţională nu va putea ignora prezenţa simultană a unui atât de mare număr de şefi de stat şi de guvern, chiar dacă dintre acestea doar unul contează, practic, în graficele puterii. Este, însă, un prilej de a se vorbi despre România şi altfel decât în termenii obişnuiţi. Iar coincidenţa elaborării Raportului de Ţară la Bruxelles, cu gongul inaugural de la Bucureşti crează o stare propice pentru ca noul membru al Uniunii Europene să privească cu ceva mai multă încredere în jurul său.   Dincolo de evenimentul în sine şi de impactul său mediatic, Sommet-ul mai reprezintă şi un prim test organizatoric şi funcţional, în perspectiva în care, prin rotaţie sau pe baza altor principii, Bucureştiul va găzdui de-acum înainte importante reuniuni comunitare. Vom vedea mai limpede cât suntem de pregătiţi şi de apţi să ne merităm locul în rândul valurilor care formează Europa celor 27: cea care intră în vigoare de la 1 ianuarie 2007.