Soarta destoinicului, dar arogantului şi nediplomatului antrenor al echipei naţionale a fost tranşată în doi timpi şi trei mişcări: nici măcar n-a fost necesar ca procuratorul Becali să mai tragă vreo sfoară la faţa locului, ocupat fiind cu noi vânzări de jucători, că Biroul Federal, în frunte cu. neînduplecatul Mircea Sandu, i-a arătat guralivului antrenor cartonaşul roşu.Fără drept de apel!

Presupun că, până în ultimul moment, Piţurcă n-a crezut că se va întâmpla aşa ceva. A crezut că palmaresul naţionalei sub conducerea lui sfidează orice altă opţiune: cum să-l dai afară pe cel care a calificat echipa la competiţia europeană, fără să piardă nici un meci? Ei bine, uite că s-a putut. Şi s-a putut pentru simplul motiv că cel care l-a pus - 1-a impus, mai bine zis - şi-a schimbat, între timp, părerea şi nu-l mai vrea.

După 1990, fotbalul românesc a evoluat invers proporţional cu democraţia. Aici s-a întâmplat exact pe dos de cum se întâmplă (sau ar trebui să se întâmple) în restul societăţii. În fotbal s-a instalat sistemul totalitar al banului care determină orice decizie, indiferent cât de hazardată, şi o ascultare deplină din partea celor plătiţi să nu mişte în front. Un singur om, cu alţi câţiva pe lângă el, hotărăsc ce e bine şi ce nu e bine pentru fotbalul românesc. Pentru fotbaliştii români. Pentru spectatorii români. Fotbalul a devenit locul unde banii se fac prin meciuri câştigate sau pierdute înainte de a fi jucate, prin jucători al căror joc bun sau prost e hotărât de alţii, printr-o uriaşă manipulare a opiniei publice şi a unor instituţii importante ale statului de drept. Episodul Piţurcă este cât se poate de sugestiv în acest sens. Şi nu doar atât: el este şi. un avertisment pentru cei cărora li s-ar năzări, la un moment dat, că s-ar putea şi altfel.