Din ce în ce mai mult politica românească începe să semene cu fotbalul. Tot cel românesc. Am tot mai des impresia că asist la un campionat care durează patru sezoane, în care cele vreo 7 echipe din prima ligă joacă tot felul de meciuri în care blaturile alternează cu rezultatele cinstite din întâlnirile fără miză. Un campionat dominat cap-coadă de o echipă care adună tot ce poate de la celelalte, în timp ce restul se mulțumesc să se ciupească unele pe altele. Dar, cel mai tare seamănă politica cu fotbalul în materie de jucători. Și de transferuri. Iată, de pildă, recentul episod al trecerii lui Duvăz și Sassu la PSD. A fost ca la fotbal: Gușă, asemeni unui președinte de club, își prezintă mulțumit noile achiziții. Vedetele s-au plâns de condițiile de la fostul club, de manierele neelegante ale antrenorului Băsescu, de primele neplătite de câteva sezoane! La rândul său, Băsescu, i-a acuzat de lipsă de loialitate față de club, de joc individualist, de lipsă de maniere. Pentru publicul (tele)spectator chestiunea era limpede: noul club îi plătește mai bine. Și atunci n-ar fi imoral să stea pe doi lei la o echipă care n-a mai văzut locuri fruntașe în clasament de pe vremea când era antrenată de Roman? Iar Roman, la rândul său, este perceput ca un fel de Gică Hagi pe care Becali-ul de Băsescu l-a dat jos de la cârma echipei și care stă cuminte în așteptarea unui angajament la vreo echipă mai faimoasă. Ideologii, programe, principii? Ce sunt astea? În fotbal nu fac doi bani. Fotbalul se joacă pe goluri, ori golurile sunt cele care umplu buzunarele. Echipele mici vor capota întotdeauna în fața celor mari, jucători buni se vor transfera întotdeauna de la echipele mici la cele mari, iar spectatorii vor vota, mereu și iar mereu, cu câștigătorii. Asta în fotbal. În politică este (ar trebui să fie?) invers... |