Din când în când, în acest colţ de pagină îşi găsesc locul întâmplări adevărate, a căror forţă generalizatoare nu mai are nevoie nici de concluzii şi nici de morală. Mai ales de morală... îmi povesteşte un reputat fotbalist, internaţional, deţinător de titluri şi de multă experienţă - inclusiv de viaţă - câştigată prin stagiile făcute în ţări cu nivel de viaţă şi fotbal dezvoltat. Şi-a început cariera - şi o dată cu ea, privaţiunile pe care le reclamă profesionismul, chiar dacă, la începuturi, nu se numea aşa - de la opt ani şi până la treizeci a jucat, cu disperare aproape. A şi câştigat, recunoaşte, bani cât n-ar câştiga un român obişnuit în zece vieţi. „Am avut şansă" - spune, cu fair- play-ul care 1-a caracterizat şi în teren, şi-1 caracterizează şi dincolo de acesta. După ce s-a retras (a făcut-o după o matură chibzuinţă şi după o evaluare foarte realistă a ceea ce ar fi putut să însemne câţiva ani în plus de joc), s-a gândit să-şi investească o parte din banii câştigaţi într-o viaţă (mult prea scurtă) de fotbalist. I s-a ivit ocazia să cumpere o casă, revendicată şi câştigată de fostul proprietar - undeva, prin centru. De-a lungul existenţei ei naţionalizate, casa - o fostă casă boierească - s-a umplut de chiriaşi pe care ICRAL-uI i-a băgat prin toate ungherele: nu mai puţin de 12 familii, mai mari sau mai mici. Om cu frica lui Dumnezeu, fotbalistul s-a gândit că n-are dreptul moral de a-i goni pur şi simplu, pe motiv că el e acum proprietarul. A stat de vorbă cu fiecare în parte şi le-a oferit cam ce-au cerut aceştia. Alte locuinţe sau bani. Dolari. Oamenii - simpli şi de bun simţ - nu s-au aruncat. Au primit între cinci şi zece mii de dolari, după cum stătea fiecare, au mulţumit şi s-au dus cu Domnul. Mai rămăsese un garaj în care un meritocrat al fostului regim şi po- tenţial al celui actual îşi ţine nişte cauciucuri şi bidoane. Fotbalistul îl cunoştea. Îl .omenise pe când omul vizitase o ţară în care el juca la o echipă mare. „Cât să-ţi dau, dom' ministru, ca să-mi laşi garajul şi să-ţi iei cauciucurile?" Ministrul a stat niţel pe gânduri şi a răspuns fără să clipească: "15 000! De dolari, bineînţeles", a adăugat el, după ce se lăsase un moment de linişte. „Mi-e frică de Dumnezeu, dar tâmpit nu sunt - a exclamat cu năduf interlocutorul meu. Şi, întrucât devenisem proprietar şi chiria trebuia să mi-o plătească acum mie, i-am făcut şi eu o ofertă corespunzătoare: 1 500 de dolari! Pe lună, bineînţeles!" No comment!