Procurorul Miclescu va rămâne, probabil, în analele instituţiei pe care o reprezintă, pentru modul în care a fost realizat, în 2003, 'flagrantul' împotriva unui director de la drumuri, filmat cu scupulozitate şi punând în evidenţă, fără putinţă de tăgadă, abuzurile şi nerespectările ale codului de procedură penală de către procurori. Pe el se vor putea face studii de caz, dacă cineva din învăţământul superior de drept va fi cu adevărat interesat să le arate aspiranţilor în ale magistraturii cum nu trebuie făcută investigaţia de către procurori. Cazul cu pricina a avut norocul să fie filmat şi - nu ştim prin ce filieră - să ajungă în presă. Câte, însă, alte flagrante de acelaşi fel nu vor fi îmbogăţit, de-a lungul timpului, cazuistica şi performanţa atâtor anchetatori...De când privim la televizor şi vedem puzderia de filme occidentale care au ca subiect justiţia, ne vom fi mirat nu odată de ciudatele restricţii la care legislaţia îi supune pe procurori şi pe poliţişti. Unele cazuri devin chiar hilare prin prisma propriilor noastre experienţe şi a obişnuinţei de a privi actul de justiţie ca apanajul atotputernicului Stat. Dacă prin alte domenii reforma în justiţie poate fi considerată ca aflându-se pe drumul cel bun, cu siguranţă că acest capitol - cel al metodelor de anchetă şi de alcătuire a dosarelor - va mai rămâne o lungă perioadă în suferinţă.Asta, în primul rând, pentru că mentalitatea procurorilor noştri va trebui supusă la grele încercări. Iar cea mai grea dintre ele este aceea că procurorul va trebui să se măsoare cu infractorul respectând reguli stricte. Va trebui să fie mai deştept, mai competent şi mai rapid în decizii decât acesta. Iar toate astea vor trebui să se petreacă în cadrul strict al respectării drepturilor celui învinuit sau urmărit. Procurorii români vor trebui să înveţe să cerceteze şi în libertate, nu doar sub presiunea psihologică a arestului. Vor trebui să înţeleagă că nu sunt mai egali decât alţii în faţa legii şi că un dosar nu este echivalent cu o condamnare. Pentru o procuratură care jumătate de secol a lucrat pe bază de ordine şi de presiuni, în faţa unor oameni vinovaţi sau nu - cărora nu li se recunoştea nici un drept, încercarea este grea. Şi acest lucru se vede. Şi e dezarmant. Pentru că, degeaba ocheşte preşedintele Băsescu 'rechinii mari', aceştia trebuie şi prinşi! Cu 'scule' adecvate, cu 'momeală' adecvată şi cu forţa adecvată. Or, asta pare să fie principala problemă a PNA-ului: că nu dispune nici de scule, nici de momeli şi - ceea ce e mai grav - nici de pescari calificaţi. Care să ştie despre rechini cel puţin la fel de mult cât rechinii înşişi. Dacă preşedintele Băsescu vrea să captureze 'rechinii mari' cu pescari de talia lui Miclescu, atunci mai bine se apucă de alte sporturi: vâslit, acvaristică sau chiar tehnici de negociere a eliberării ostaticilor...