Spre deosebire de cel al tuturor celorlalți miniștri, timpul Elenei Udrea este atât de prețios încât aceasta nu ezită să bage mâna adânc în buzunarul conjugal și să scoată de acolo contravaloarea închirierii elicopterului-taxi cu care se deplasează în țară, pe unde are de semnat contracte cu autoritățile locale.
Elena Udrea face ce nu fac nici premierul și nici măcar președintele, în mod excepțional; deși ei nu trebuie să scoată pentru asta bani din buzunar. O oră de zbor cu elicopterul costă în jur de 1400 de euro. Un salariu de ministru este cam tot pe acolo. Înseamnă că leafa nu i-ar ajunge doamnei Udrea nici măcar pentru un drum dus-întors, pe calea aerului. De unde restul, mai ales că tot dânsa ne mărturisea nu demult, că nu mai doarme noaptea de grijă creditului făcut în 2007 pentru ridicarea unui bloc, proiect pe care criza l-a făcut să se prăbușească. Nu putem decât să tragem concluzia că între timp și-a rezolvat problemele financiare și că-i merge bine din nou.
În cazul acesta nu ne rămâne decât să ne declarăm satisfăcuți de prestația domniei sale. Și să regretăm că nu avem un cabinet compus în exclusivitate din miniștri cu dare de mână, care și-ar finanța singuri cheltuielile. Din nefericire, unii dintre cei care ar fi putut să o facă – dl Videanu, de exemplu, sau dl Berceanu, cu avionul personal – au părăsit Executivul și în locul lor au venit oameni mai săraci care sunt nevoiți să trăiască dintr-o leafă diminuată cu 25%.
Cheltuielile de deplasare sunt un capitol subtil al bugetului. Deobicei, ele vizează călătoriile în străinătate, sub diferite pretexte protocolare. Constituie unul dintre robinetele prin care se practică risipa banului public. Alături de protocol și de alte câteva capitole iscusit disimulate sub denumiri dintre cele mai derutante, ele contribuie sistematic la secătuirea resurselor din care Guvernul ar putea să-și plătească ce are de plătit fără să bage mâna în buzunarul cetățeanului bugetar sau pensionar. Numai că la acest capitol nu există nici un fel de control și nici un fel de reguli. Dacă cineva și-ar pune serios în minte să afle câți bani se risipesc în acest fel, s-ar îmbolnăvi! Ar vedea cum milioane (de euro!) se duc pe plata unor aparate birocratice inutile și supradimensionate, pe plăți ale cheltuielilor locative ale droaiei de funcționari transferați de colo până colo de demnitarii care nu se pot lipsi de ei, pe investiții inutile de genul noului sediu al SPP – această instituție fiind ea însăși una dintre găurile negre ale bugetului, cu liota sa de peste 2000 de oameni care țin trena droaiei de neisprăviți ajunși în funcții care-i fac mai prețioși decât valoarea lor reală.
Dacă s-ar fi umblat pe la toate aceste lucruri sunt aproape sigur că n-am fi avut nevoie nici de banii de la FMI, pentru că problema noastră majoră nu este lipsa de bani, ci risipa extraordinară pe care o practică toate guvernele și toți demnitarii. Inclusiv doamna Udrea, care ne aburește cu filantropia ei de doi bani.