Partidul Umanist Român este cel care a introdus, în premieră absolută, ideea evaluării strict materiale a noţiunii de fidelitate. În acest sens, membrii săi care au fost plasaţi pe listele parlamentare ale PSD, în cadrul polului social-democrat, la alegerile din anul 2000, au fost invitaţi să semneze o hârtie prin care se obligau ca, în cazul în care vor părăsi formaţiunea politică, prin intermediul căreia au intrat în Parlament, să plătească câte 100 000 de dolari. Această sumă reprezintă, în viziunea celor care au elaborat acest tip de angajament, cheltuielile medii făcute de Partidul Umanist cu campania electorală şi alte angarale care ţin de accesul spre un fotoliu de parlamentar. Având în faţă asemenea perspectivă, majoritatea celor aflaţi în fericita situaţie au semnat cu entuziasm un document ale cărui urmări nu prea puteau să le treacă prin cap. Au trecut, însă, prin capul şefului partidului, om cu experienţă în materie de oameni şi de mai mici sau mai mari trădări (specifice domeniului afacerilor, dar nu numai) care s-a gândit că este cea mai bună modalitate să-şi protejeze investiţia şi, la o adică, să obţină şi un ce profit. Destul de neobişnuit în arena politică, procedeul reprezintă varianta materialistă, ca să-i zic aşa, a angajamentului idealist al demisiei de onoare, semnată în alb, pe care alte formaţiuni au reclamat-o de la membrii lor. Numai că socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg, pentru că dl Voiculescu, entuziast cum îl ştim, n-a văzut pericolul decât dintr-o parte. Or, acesta a venit din cealaltă. Trecând la ai lor, adică la PSD, transfugii n-au făcut altceva decât să legifereze demersul iniţial: aleşi pe listele PSD-ului, ei au trecut la PSD! Nu s-au dus la liberali, nici la democraţi, ca să nu mai vorbim de PRM. Ba, mai mult, ei au anticipat pur şi simplu finalul unor mişcări dezordonate ale PUR-ului, care au avut ca punct final - deocamdată - refacerea alianţei cu fratele mai mare. În această situaţie, chiar dacă instanţa i-ar fi dat câştig de cauză patronului Voiculescu, acestuia i-ar fi fost dificil - din punct de vedere moral - să le ia banii, pentru simplul motiv că i-au luat-o, practic, înainte, refăcân pe cont propriu noua alianţă. Dar, vorba aceea, pierzi-câştigi, politician te numeşti, şi nu banii sunt cei care fac fericirea electorală, ci intrarea sau rămânerea în parlament!