Pentru acel care doreºte sã facã o comparaþie cu trecutele cicluri electorale, memoria documentelor îi oferã un tablou care particularizeazã fiecare ediþie, conferindu-i un caracter irepetabil. Este, probabil, meritul acestei forme de inteligenþã colectivã concretizatã în realitatea votului care face ca numãrãtoarea sã nu înregistreze doar o stare de fapt, ci ºi o anumitã tendinþã.În 1990, starea de fapt a fost reprezentatã de votul masiv pentru ceea ce produsese - într-un mod oarecum contradictoriu - revoluþia ºi ceea ce marca o speranþã generalã - aceea de schimbare. Fãrã nici o reþinere se poate spune cã a fost un vot pentru schimbarea cea mai pertinentã, variantele produse de opoziþia neo-clasicã nereuºind, încã, sã convingã. Tot rezultatul unei schimbãri a fost ºi votul din 1992, atunci confruntându-se tendinþele din interiorul frontului - pe de o parte 'progresiºtii' din FSN, purtând în spinare povara efectelor sociale ale liberalizãrii preþurilor ºi a unei tranziþii neclare, iar pe de alta 'conservatorii' din FDSN, care optaserã pentru un ritm mai suportabil al acestei schimbãri. Ceea ce practica politologicã a post-revoluþionarismului a definit cã schimbare de fond a venit abia în 1996, când pe fondul unei uzuri prelungite în exerciþiul unei guvernãri care nu reuºea sã depãºeascã faza stagnãrii, mesajul Opoziþiei a început sã prindã contur, iar nevoia de redefinire a cãilor de urmat a dat câºtig unei Opoziþii al cãrei unic merit era nu de a fi avut o viziune mai clarã asupra metodelor, ci de a fi reuºit sã se coaguleze într-o coaliþie, eterogenã, dar câºtigãtoare.Votul neobiºnuit de amplu din 1996 a fost urmat de o decepþie pe mãsurã. Guvernarea la care s-au instalat, pe bazã de algoritm, nu mai puþin de vreo opt formaþiuni cu idei ºi soluþii executive, a produs cel mai mare disconfort social de pânã atunci. Aproape cã nu a mai fost nevoie ca Opoziþia de atunci sã mai facã vreun efort electoral pentru a reveni, în 2000, la putere. Singura surprizã pe care a oferit-o scrutinul de atunci a fost apariþia, într-o proporþie neaºteptatã, a 'celei de-a treia cãi', cea populistã ºi radicalã a partidului lui Vadim Tudor, metamorfozat ulterior în cel mai puternic membru al unei Opoziþii duble ºi ireconciliabile. Schimbarea care adie în peisajul electoral al lui 2004 este de altã naturã. Este pentru prima datã când sondajele nu indicã o distanþare faþã de forþa politicã aflatã în exerciþiu, lucru ce nu s-a întâmplat în celelalte þãri din tabãra 'integratã', unde artizanii eforturilor de aderare la comunitatea europeanã au fost aruncaþi în opoziþie. PSD îºi pãstreazã, în condiþiile unei dispute acerbe, revitalizatã de neaºteptatul succes în locale al partidelor din cadrul Alianþei, poziþia de lider. Schimbarea pe care o aºteaptã de aceastã datã electoratul este una care se referã mai degrabã la echipe ºi la oameni, decât la partide ºi nu ne rãmâne decât sã aºteptãm 28 noiembrie ca sã vedem dacã aceastã supoziþie este corectã. |