Pentru acel care doreşte să facă o comparaţie cu trecutele cicluri electorale, memoria documentelor îi oferă un tablou care particularizează fiecare ediţie, conferindu-i un caracter irepetabil. Este, probabil, meritul acestei forme de inteligenţă colectivă concretizată în realitatea votului care face ca numărătoarea să nu înregistreze doar o stare de fapt, ci şi o anumită tendinţă.În 1990, starea de fapt a fost reprezentată de votul masiv pentru ceea ce produsese - într-un mod oarecum contradictoriu - revoluţia şi ceea ce marca o speranţă generală - aceea de schimbare. Fără nici o reţinere se poate spune că a fost un vot pentru schimbarea cea mai pertinentă, variantele produse de opoziţia neo-clasică nereuşind, încă, să convingă. Tot rezultatul unei schimbări a fost şi votul din 1992, atunci confruntându-se tendinţele din interiorul frontului - pe de o parte 'progresiştii' din FSN, purtând în spinare povara efectelor sociale ale liberalizării preţurilor şi a unei tranziţii neclare, iar pe de alta 'conservatorii' din FDSN, care optaseră pentru un ritm mai suportabil al acestei schimbări. Ceea ce practica politologică a post-revoluţionarismului a definit că schimbare de fond a venit abia în 1996, când pe fondul unei uzuri prelungite în exerciţiul unei guvernări care nu reuşea să depăşească faza stagnării, mesajul Opoziţiei a început să prindă contur, iar nevoia de redefinire a căilor de urmat a dat câştig unei Opoziţii al cărei unic merit era nu de a fi avut o viziune mai clară asupra metodelor, ci de a fi reuşit să se coaguleze într-o coaliţie, eterogenă, dar câştigătoare.Votul neobişnuit de amplu din 1996 a fost urmat de o decepţie pe măsură. Guvernarea la care s-au instalat, pe bază de algoritm, nu mai puţin de vreo opt formaţiuni cu idei şi soluţii executive, a produs cel mai mare disconfort social de până atunci. Aproape că nu a mai fost nevoie ca Opoziţia de atunci să mai facă vreun efort electoral pentru a reveni, în 2000, la putere. Singura surpriză pe care a oferit-o scrutinul de atunci a fost apariţia, într-o proporţie neaşteptată, a 'celei de-a treia căi', cea populistă şi radicală a partidului lui Vadim Tudor, metamorfozat ulterior în cel mai puternic membru al unei Opoziţii duble şi ireconciliabile. Schimbarea care adie în peisajul electoral al lui 2004 este de altă natură. Este pentru prima dată când sondajele nu indică o distanţare faţă de forţa politică aflată în exerciţiu, lucru ce nu s-a întâmplat în celelalte ţări din tabăra 'integrată', unde artizanii eforturilor de aderare la comunitatea europeană au fost aruncaţi în opoziţie. PSD îşi păstrează, în condiţiile unei dispute acerbe, revitalizată de neaşteptatul succes în locale al partidelor din cadrul Alianţei, poziţia de lider. Schimbarea pe care o aşteaptă de această dată electoratul este una care se referă mai degrabă la echipe şi la oameni, decât la partide şi nu ne rămâne decât să aşteptăm 28 noiembrie ca să vedem dacă această supoziţie este corectă.