Avem iarăşi criză la Externe: sătul de critici – dar şi de propriile gafe - Cioroianu şi-a dat demisia. I-a dat şi o satisfacţie preşedintelui Băsescu, cel care s-a opus de la început numirii sale, acuzându-i lipsa de experienţă.

Tăriceanu însă s-a încapaţânat şi a făcut chiar o remaniere ca să-l poată numi. Pe 1 Aprilie, în ajunul Summit-ului NATO, Cioroianu a împlinit un an de la preluarea Externelor. Câteva zile mai târziu a  renunţat de bună voie, sub presiunea evenimentelor şi a criticilor.

Cioroianu a fost cel de-al 9-lea ministru de la Externe. O sumară cercetare statistică ne arată că dintre cei 9, doar patru au fost diplomaţi de carieră: Sergiu Celac, Teodor Meleşcanu, Mircea Geoană şi Răzvan-Mihai Ungureanu. Cioroianu a făcut parte din categoria intelectualilor cu veleităţi politice. Ceea ce-l face unic în această galerie nu este atât lipsa experienţei dpilomatice, cât lipsa experienţei de lucru cu un colectiv. Cioroianu n-a mai fost niciodată şef peste alţii. Un alt exemplar din categoria sa, Pleşu, a mai avut măcar exerciţiul mandatului de la Cultură. Năstase şi Severin fuseseră miniştri sau conducători de instituţii. Roman avea experienţa a două guverne... O altă concluzie o constituie faptul că doar 4 şi-au derulat mandatul integral: Celac, pe durata guvernului provizoriu, Adrian Năstase, pe durata primului guvern rezultat din alegeri, Meleşcanu şi Geoană pe parcursul unui mandat complet. O situaţie aparte a deţinut acest portofoliu pe parcursul celor două guvernări de centru dreapta, cel al Convenţiei Democrate şi al Alianţei DA, când s-au succedat nu mai puţin de 5 miniştri. O altă concluzie interesantă este că dintre ocupanţii acestei funcţii trei au devenit ulterior şefi de partide – Meleşcanu la APR, Năstase la PSD şi Geoană tot la PSD. Doar Petre Roman a pierdut şefia. Dealtfel, funcţia a fost considerată întotdeauna ca o trambulină spre noi demnităţi. Pe când era prim-ministru, Adrian Năstase a caracterizat condiţia ministrului de Externe (vizându-l pe Geoană) ca pe una extrem de comodă: faci vizite în străinătate, iar apoi te întorci acasă şi dai declaraţii la presă. N-ai trabă cu frecuşul de fiecare zi al guvernului din care faci parte!

Iată însă ca n-a fost cazul, nici pentru Ungureanu şi nici pentru Cioroianu. Dacă primul a avut şansa unei reveniri, în funcţie de complicatul algoritm al disputelor de la vârful puterii, pentru Cioroianu nu se prefigurează aşa ceva. Partidul său îşi trăieşte ultimele luni la putere, iar poziţia sa în PNL este departe de a fi una solidă. Una peste alta cred că opţiunea lui Tăriceanu şi propria sa îndârjire în a ocupa acest post i-au făcut mult rău.

Ce se va întâmpla în continuare? Viitorul ministru va avea un mandat „scurt”, de cel mult 9 luni, suficient pentru a face un copil, dar prea puţin pentru a reconstrui un minister pe care experienţele ultimilor doi titulari l-au văduvit de autoritate şi de experienţă. Linia a doua este plină de anonimi, aşa încât o decizie de numire „tehnică” va trebui să căutată pe la ambasade. Dar, probabil ca cea mai nimerită soluţie ar fi Mihnea Constantinescu, actualul şef de cabinet al lui Tăriceanu, un birocrat cu experienţă şi cu ponderare, care l-au făcut util mai tuturor guvernelor, de la Petre Roman până la Adrian Năstase. Iar misiunea sa va fi în primul rând aceea de a găsi soluţia unei convieţuiri pe termen scurt cu celălalt pol de putere, de la Cotroceni.