În cei douăzeci de ani proorociţi de Brucan, societatea românească a exersat partitura democraţiei, parcurgând aproape toate etapele prevăzute în Constituţie. Spun „aproape toate”, pentru că una singură a rămas netestată: alegerile anticipate!

Am plecat, în 1990, la primele alegeri libere, cu majorităţi asemănătoare celor din comunism şi primul partid care a guvernat a făcut-o fără nici o teamă la vremea aceea, a cere demisia premierului sau a încerca o moţiune de cenzură semăna cu fluieratul în biserică. 2006 a adus prima alternativă la putere, PSDR-ul lăsând locul unei Coaliţii – o altă noutate. În timpul acesteia s-au schimbat trei guverne, dar Puterea a rămas...la putere, având de partea ei şi preşedinţia, şi legislativul. Tot în 1996 a avut loc şi primul transfer civilizat de putere şi de prerogative, la Cotroceni înregistrându-se ceremonia de predare într-o atmosferă civilizată. „Schimbarea schimbării” din 2000 a permis câştigătorilor să exerseze ultima guvernare corelată pe toate planurile.

Odată cu victoria lui Traian Băsescu, în 2004, au început să se deruleze, în valuri, tot felul de formule originale. A fost prima „coabitare”, între un preşedinte de o culoare şi un Executiv de alta (chiar dacă plecaseră la drum împreună). A avut loc şi prima suspendare constituţională a unui preşedinte, urmată de un referendum care l-a repus la locul său. Lucrurile au debutat însă cu prima forţare a textului Constituţiei, care de atunci înainte a fost interpretat aşa cum le convenea celor care-l lecturau. Dacă până în 2004 propunerea preşedintelui nu ridica niciodată probleme, părând că articolele din Constituţie referitoare la acest aspect sunt suficient de clare, de atunci înainte s-a lăsat o ceaţă deasă care nu s-a ridicat nici astăzi, după prima moţiune de cenzură care are ca rezultat demiterea unui guvern. Emil Boc rămâne în istorie ca primul premier demis de Parlament, iar guvernul său de după eliminarea social-democraţilor, ca primul în care miniştrii au condus câte două ministere deodată.

Ce urmează? Trebuie să aşteptăm mai întâi rezultatul bătăliei dintre preşedinte şi partide, referitoare la numirea premierului. S-ar putea să asistăm şi la o (pen)ultimă premieră: aceea a respingerii de către Parlament a unui premier desemnat. Despre „ultima soluţie” – alegerile anticipate – s-ar putea să vorbim doar după alegerile prezidenţiale. Până atunci să observăm doar faptul că toate aceste exerciţii de democraţie au loc pe nervii şi pe banii noştri, nu ai lor.

Ei exersează, că altceva tot nu ştiu să facă...