'Cel mai bun guvern postrevoluţionar' - a proclamat festiv preşedintele Băsescu, la finele unui an în care i-au ieşit aproape toate pasienţele, cu excepţia... demisiei guvernului Tăriceanu. Ce să înţelegi de aici?
Că de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere. Am avut guvernul pe care ni-l puteam permite. Pentru unul mai bun ar fi fost necesar şi un Parlament mai bun, şi un preşedinte mai bun, şi nişte partide mai bune - ca să nu mai vorbim de poporul alegător, care este cel care este şi cu care reuşeşte atât de bine să comunice subliminal cu expresia sa subconştientă, care este dl Băsescu.
N-a fost cel mai bun guvern. Nici pe departe. Şi nu putea fi, pentru că a fost alcătuit în pripă şi în ideea să reziste două-trei luni până se coceau condiţiile pentru ca anticipatele să ofere Alianţei puterea de care avea nevoie.
Guvern de strânsură, cu oameni nepotriviţi la locuri nepotrivite, cu anonimi, incapabili de vreo acţiune notabilă sau cu politicieni harnici la gură, dar moi la fapte. Un guvern care n-a reuşit să gestioneze nici una dintre crizele prin care a trecut. Care şi-a irosit timpul şi forţele omorând găini sau distrându-se la mare în timp ce apa lua cu totul localităţi întregi. Care s-a războit cu directorii de spitale puşi de PSD, în timp ce rujeola face ravagii printre copii. Care a stopat timp de un an lucrările la autostrăzile atât de necesare integrării, ca să 'economisească' proiectul, luându-l dintr-o parte şi mutându-l în alta. Care a instaurat haosul în economie prin modificări perpetue ale unui cod fiscal a cărui intrare în funcţiune se pierde încă la orizont. Care a avut greaţă să negocieze cu sindicaliştii din învăţământ (zona în care premierul a descoperit corupţia adevărată) irosind o lună din anul şcolar şi riscând ca aceasta să rămână irecuperabilă.
În rest, numai de bine. Cu aceste mici excepţii, putem fi de acord cu preşedintele că este cel mai bun guvern. Nu chiar postrevoluţionar, dar al Alianţei cu siguranţă. Mai ales că nu se poate şti cum va fi următorul....